"O umanitate lipsită de morală şi spiritualitate devine una sordidă şi feroce" - Vasile Bănescu, despre "succesul" fraţilor Tate

În România, şi nu numai, fraţii Tate au devenit, pentru unele persoane, simboluri ale succesului. Modele de viaţă, deşi "succesul" lor, concretizat în bani mulţi, maşini exorbitant de scumpe şi un stil de viaţă de o opulenţă ţipătoare, este construit pe exploatarea femeilor.

Cei doi fraţi promovează idei de un misoginism atât de crunt, încât în Marea Britanie, mai mulţi profesori elaborează o programă specială pentru a contracara efectul mesajelor acestora asupra minţilor adolescenţilor. Adolescenţi uşor de impresionat, căci câţi băieţi nu se visează conducând maşini scumpe şi înconjuraţi de femei frumoase? Şi nu e nimic rău, până la urmă, să îţi doreşti o maşină puternică şi frumoasă, atât timp cât este cumpărată din munca ta cinstită. Problema apare când banii sunt obţinuţi din şmecherie şi activităţi la limita infracţionalităţii sau chiar infracţionale, din călcatul pe cadavre, şi când femeia devine obiect. Păpuşă de carne deposedată de orice drept şi demnitate, care poate fi exploatată, umilită, pusă să facă bani pentru ei.

Andrew Tate, acuzat de viol, trafic de persoane, inclusiv trafic de minori, a fondat inclusiv o aşa-zisă universitate care, de la lansarea sa în 2021 şi până în ianuarie 2023, a avut peste 200.000 de „studenţi” din toate colţurile lumii. Prin comparaţie, în anul universitar 2019-2020, Universitatea „Babeş-Bolyai” a avut în jur de 30.000 de studenţi, UBB fiind cea mai „aglomerată” instituţie de învăţământ din România, scrie recent Libertatea. Cursurile „universităţii” lui Tate nu sunt gratuite. Cei „abonaţi” la „cursurile” „universităţii”, de fapt o platformă online, plătesc 49 de dolari pe lună. În schimbul acestor bani li se promite „ieşirea din Matrix” prin descoperirea unor metode alternative de a câştiga bani. Li se oferă o serie de cursuri pe domenii diverse: de la copywriting şi lecţii despre criptomonede până la tehnici de seducţie.

Cum de s-a ajuns aici? Cum de s-a ajuns ca fraţii Tate să fie modele pentru mulţi adolescenţi, tineri şi chiar bărbaţi în floarea vârstei? Cum poţi admira un bărbat care calcă în picioare femei când tu, ca adolescent/bărbat, vii dintr-o familie unde ai mamă, poate surori, o lume în care ai trăit printre colege care te-au ajutat, în care ai avut/ai iubită/soţie, fără să te gândeşti ce-ai simţi dacă fiica, mama, sora, iubita, soţia ar fi tratată de cineva mai rău decât un câine?

Potrivit fostului purtător de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu, derapajele, derivele la care asistăm, faptul că personaje precum Tate sunt modele pentru unele categorii de persoane, sunt provocate de ideologiile care promovează individualismul feroce şi chiar desfrâul ca mod de viaţă.

Într-o societate intrată în zodia hedonismului şi guvernată de "Zeii Plăcerii", omul ajunge să se considere îndreptăţit să îşi coboare aproapele – în cazul de faţă femeia – la rangul de obiect pe care-l foloseşti, înjoseşti, după bunul plac: "Dumnezeu e înlocuit în mod idolatru de zeii plăcerii, banilor câştigaţi pe căi sordide şi puterii conferite de aceştia, putere folosită preponderent pentru satisfacerea barocă a viciilor", afirmă fostul purtător de cuvânt al BOR.

Bănescu respinge ideea că cei doi Tate au succes deoarece corespund modelului "tradiţional" de bărbat: "A asocia masculinitatea agresivă, a asocia virilitatea debordantă care îşi permite orice în relaţia cu o femeie, a asocia aceste lucruri cu tradiţia şi tradiţionalul, este cel puţin eronat, ca să nu spun că este în totală contradicţie cu spiritul creştin", susţine el.

Redăm principalele declaraţii ale lui Vasile Bănescu

Reporter: Oameni care desconsideră femeile, le exploatează, oameni de un misoginism dus la extrem au mulţi admiratori, followeri. Şi-au fondat o aşa zisă universitate, sunt mii de oameni, mii de bărbaţi care plătesc 49 de dolari pe lună ca să înveţe de la fraţii Tate cum să aibă succes - şi se ştie pe ce se bazează succesul lor. Cum credeţi că s-a ajuns la un asemenea fenomen?

Vasile Bănescu: În primul rând, noţiunea de succes a ajuns legată azi, aproape exclusiv, de bani, putere, seducţie, influenţă şi dominare a celuilalt. Este chiar conţinutul succesului de care se bucură încă persoanele despre care vorbiţi şi care e râvnit de cei ce nu mai disting între modele umane autentice, care includ în primul rând caracterul moral, şi pseudo-modele create de pseudo-valorile pe care le promovează cu cinism. Minciuna prezentă în aproape tot ce compune viaţa cotidiană a omului de azi, de la E-urile alimentare la fake-news-urile îngurgitate zilnic în doze letale pentru adevărul formator, a schimbat în mod dramatic grila de valori stabile cu una de promisiuni false, dar frumos ambalate. În esenţă, tot ce ne seduce, ne şi sedează într-un anumit sens, aşa cum e şi cazul succesului fondat pe promovarea viciilor şi prezentarea lor ca atuuri cuceritoare. Peste toate acestea tronează minciuna majoră că fericirea e de vânzare şi că poate fi cumpărată.

Ce ne pot spune toate acestea? În primul rând că a scăzut dramatic nivelul de inteligenţă şi înţelegere al celor, deloc puţini şi preponderant tineri, influenţaţi masiv de hedonismul ostentativ şi de relativismul moral ajunse invers proporţionale cu scăderea şi pierderea bunului-simţ. Nimeni nu pledează pentru ascetism în masă şi nici nu a pledat cândva. Nu e vorba de asta. E vorba însă de banala, dar esenţiala şi necesara moderaţie, care este şi expresia unei înţelepciuni practice, deci o virtute accesibilă oricui gândeşte. E vorba de firescul angajării şi avansării pe calea convieţuirii cu ceilalţi, la care trebuie să ne raportăm, dacă nu cu sentimente fraterne, măcar cu elementarul respect. Minima moralia. O umanitate lipsită de morală şi spiritualitate devine una sordidă şi feroce.

Problema numărului mult prea mare al celor ce percep non-modelele ca modele (de bărbăţie şi succes, în cazul menţionat), cred că se iveşte din praful prăbuşirii nivelului cultural al majorităţii, a unei lumi întregi în care mai conta ceea ce se numea „rânduială”, o lume care mai făcea distincţia între ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade a fi făcut. Într-o asemenea lume era încă important sensul superior al relaţiilor interumane, familia, onoarea, teama respectuoasă faţă de lege şi ceea ce se mai numeşte încă „morală publică”, deşi aceasta tinde să devină o mumie.

De ce s-a ajuns azi la tânjirea intensă spre un stil de viaţă amoral, fondat pe individualism feroce? Pentru că s-a produs, demult, decuplarea de la o civilizaţie a Decalogului, adică una în care Legea morală fundamentală era cu adevărat formatoare, şi de la o cultură a Dialogului (platonician şi creştin) în interiorul căreia omul căuta natural virtutea, nu viciul, fidelitatea faţă de adevăr, nu trădarea acestuia şi vieţuirea în minciună şi capriciu.

Bărbaţii despre care vorbiţi, cei care, incredibil, se abonează pentru a primi contra-cost reţete de succes pentru a cuceri femei, pentru a poseda maşini extravagant de scumpe şi a duce o viaţă pe o imaginară „insulă a plăcerilor”, sunt persoane care nu mai percep bucuria (uitată) a vieţii şi o confundă cu surogatele ei extrase din sex la întâmplare, bogăţie acumulată rapid, deci necinstit, ieftină vizibilitate în spaţiile online unde manipularea şi vânătoarea de oameni naivi sunt reguli de viaţă virtuală.

Dispreţul lor prost mascat pentru femei, percepute în realitate doar ca obiecte erotice, traduce o concepţie misogină, deci total anticreştină. O discuţie despre viziunea creştină asupra femeii, ar stârni hohote sardonice în rândurile acestor autoimaginaţi masculi alfa desprinşi total de realitatea în care demnitatea persoanei umane, bărbat sau femeie, este cea mai înaltă valoare care trebuie protejată şi respectată. Pentru asemenea persoane o asemenea viziune e total neinteresantă, deci radical ignorată.

Contextul în care se întâmplă lucrurile ce ne scandalizează în cazul discutat este unul foarte larg.

Secularizarea, un fenomen amplu care ne include pe toţi şi care înseamnă retragerea până la dispariţie a atenţiei omului secularizat faţă de lucrurile de natură spirituală, a creat inclusiv contextul social în care relativismul moral este fondul pe care se desfăşoară viaţa unei majorităţi a oamenilor. Dacă Dumnezeu nu există, cum ajung să creadă prosteşte unii, sau dacă El a murit în mintea şi conştiinţa multora, totul li se pare acestora că e permis. Urmează apoi pasul, saltul entuziast în prăpastia acestui „totul e permis”, inclusiv tratarea femeilor ca obiecte ale plăcerii comercializate, industrializate. Dumnezeu e înlocuit în mod idolatru de zeii plăcerii, banilor câştigaţi pe căi sordide şi puterii conferite de aceştia, putere folosită preponderent pentru satisfacerea barocă a viciilor.

Tipul acesta de oameni pot ajunge chiar să creadă că Dumnezeu însuşi ar putea fi de acord cu modul lor de viaţă. Există şi mafioţi „credincioşi”, ca şi politicieni veroşi, înconjuraţi de icoane şi grabnic făcători de mari cruci cu aceeaşi mână cu care înşfacă plicul cu mită sau comit falsul în documente.

Cum observă un gânditor creştin, „să nu dai chiar oricui prilejul de a fi josnic, pentru că îl va folosi”.

Evacuarea lui Dumnezeu din viaţa noastră nu face loc unei aşa-zise libertăţi totale (absurde şi utopice pentru o fiinţă creată), ci doar sordidului ivit din marea minciună că „totul e permis”. O umanitate care refuză Legea morală devine o umanitate care se sinucide prin pervertire şi individualism feroce, una în care „omul devine lup pentru celălalt” în care vede o pradă, nu un dar al întâlnirii cu semenul lui egal în demnitate cu el.

Soluţia îmblânzirii, a ameliorării acestui cinic şi egolatru mod de viaţă? Educaţia, educaţia cu majusculă, care presupune includerea în mentalul şi sufletul celor care o primesc la vremea potrivită a unor valori stabile în absenţa cărora se instalează non-valorile parazitare şi moralmente nocive. Ameliorarea morală a societăţii în care trăim pare deja o utopie, dar este absolut singura utopie în care merită să ne investim, întrucât astfel ne facem personal un mare bine.

Reporter: Am întâlnit deseori concepţia că fraţii Tate sunt consideraţi modele deoarece ei corespund perspectivei "tradiţionale" asupra masculinităţii, că în viziunea "tradiţională" bărbatul ţine femeia "la respect", "supusă", inclusiv prin bătaie, iar femeia acceptă acest rol. Sunteţi de acord cu această explicaţie şi, respectiv, viziune?

Vasile Bănescu: În primul rând asocierea tradiţionalului cu orice act de justificabilă violenţă este absurdă şi reprezintă o eroare absolută, pentru că tradiţional vine de la Tradiţie, tradiţie creştină în cazul nostru. Despre ea vorbim când ne referim la tradiţional în spaţiul românesc sau european, iar tradiţia creştină conţine mărturisirea - făcută timp de două milenii - a unor valori sociale inspirate de cuvintele lui Hristos.

Aceste valori, fireşte, sunt foarte numeroase, între ele familia, căsătoria fondată pe unirea binecuvântată dintre bărbat şi femeie care, firesc, vor să întemeieze o familie. A asocia masculinitatea agresivă, virilitatea debordantă vizibil prin muşchi şi somptuoase, deci greţoase tatuaje (devenite modă printre cei ce nu gândesc prea mult, dar tânjesc după vizibilitate), a asocia violenţa misogină cu tradiţia creştină, este, ca să folosesc un singur cuvânt, aberant.

Revenind la persoanele devenite celebre personaje în programele noastre de ştiri, ele nu ar fi ajuns atât de influente fără promovarea de care au avut şi au parte. Faptul că au ajuns să fie percepute ca „modele”, este, desigur, o mostră de absurd din lumea celor care nu mai dau doi bani pe sens.

Influenţa unor asemenea personaje emblematice pentru viaţă fără sens este strident nocivă în spaţiul public. Ce ar putea fi benefic? Benefică, adică aducătoare de plus moral, e totdeauna o valoare. Se regăseşte oare vreun sens al acestui cuvânt în luxul sfidător, în agresivitate sexuală, în folosirea unor femei (unele minore) pentru a-ţi spori bogăţia? Ce s-ar putea valoriza din aceste lucruri create de un asemenea mod de „gândire”? Răspunsul pare evident, dar nu acelaşi pentru toţi.

Reporter: În numele acestor Zei ai Plăcerii, ca să vă citez, în spatele acestui hedonism, oamenii invocă adesea dreptul de a fi "fericit" pentru a putea face orice: e "natural" să îţi cauţi plăcerea, e natural să vrei să te simţi bine, e natural să vrei să faci bani, se spune. În numele acestui "natural" şi "drept de a fi fericit" iată că unii ajung să calce peste "cadavre". Cum vedeţi posibilă întoarcerea la grija faţă de celălalt?

Vasile Bănescu: Personal nu sunt chiar optimist. Nu împotriva evidenţelor. Optimismul moral a devenit astăzi un lux inaccesibil omului lucid. Liniile de forţă ale societăţii contemporane converg, aşa cum ştim, spre acest tip de individualism hedonist cu orice preţ. Inclusiv al strivirii şi batjocoririi altora. E adevărat că toţi simţim nevoia de relaxare, de plăcere conferită de aceasta, de cât mai multă bucurie. Bucuria e însă un cuvânt puternic şi curat. Ea nu are legătură cu simpla şi rapida satisfacere a unor plăceri vânate şi comandate online. Bucuria autentică nu-l exclude egoist, ci îl include generos pe celălalt. Acesta trebuie să fie mereu pe aceeaşi treaptă cu tine pentru a te putea bucura de dialogul cu el. Dialogul e şi expresia unui tip de iubire, singurul sentiment care procură ceea ce numim aici pe pământ fericire. Desigur, acestui cuvânt i se atribuie azi nenumărate sensuri. Spre exemplu, uneori ne credem fericiţi când ne cumpărăm telefonul şi maşina visate (cam astfel de lucruri încap în visele omului recent) sau când ni se pare că „am dat lovitura” în ceva ce ne aduce profit material şi prestigiu care ne hrăneşte ego-ul în plan social.

Când celălalt este împins brutal de pe treapta demnităţii egale cu a noastră şi aruncat undeva mai jos doar pentru a putea fi privit de sus - e ceea ce face un om care urmează calea „succesului” promovat contra-cost de unele persoane cu ridicol aer de guru - nu cred că putem vorbi de bucurie, ci doar de satisfacţie vulgară, ironică, aproape animalică.

Ce se poate face ca lucrurile să arate altfel în mintea unei majorităţi care ajunge să admire un astfel de mod de viaţă? Aşa cum am menţionat, se poate face doar Educaţie, se poate, azi mai mult teoretic, livra adevărată cunoaştere în şcoala ale cărei programe ar trebui regândite în cheia formării nu doar intelectuale, ci şi morale a tinerilor. Chiar şi aşa, însă, influenţa contra-modelelor promovate azi agresiv de mass-media ahtiată de rating, deci de bani, va rămâne un adversar nedrept şi disproporţionat de mare pentru elitele compuse din oameni lucizi care vor să schimbe, fie şi puţin, lucrurile la noi.

În măsură în care un om ajunge să fie bine educat, el devine din simplu individ o persoană responsabilă. În măsură în care rămâne însă needucat sau prost educat, devine manipulabil sau implicat iraţional în lucruri dictate de ideologiile neo-marxiste şi anticreştine aflate la mare preţ azi în lumea celor care nu citesc, nu gândesc, dar visează la succesul (în realitate înfrângere) unei vieţi ancorate exclusiv în lucruri ce se risipesc la prima bătaie de vânt al îmbătrânirii şi suferinţei ca un fum.

Mă tem că mentalitatea celor despre care vorbim, ca şi a mulţilor admiratorii ai lor, este profund contaminată de acest tip de ideologii care promovează ateismul, individualismul, relativismul moral, vulgaritatea, desfrîul şi alte asemenea himere. Substanţa oricărei ideologii care ocupă spaţiul eliberat de gândire este minciuna, motiv pentru care ideologia conduce orbeşte pe un drum înfundat spre utopie. Iar utopia, contrară realităţii, sfârşeşte inevitabil în destrămare, eşec existenţial sau crimă.

A crede că poţi fi fericit ca individualist, în absenţa rafinării şi îmbogăţirii relaţiei fireşti cu celălalt, este o eroare care, mai devreme sau mai târziu, deschide dureros ochii. Ce pierdem din noi înşine când se întîmplă să câştigăm ceva în „cele văzute” şi perisabile, ce rămâne după ce aparentul „câştig” se evaporă? Vom afla mult mai devreme decât credem şi istoria omului (din ce în ce mai puţin „sapiens”) ne spune că nu vom fi chiar entuziasmaţi.

Revenind însă la subiectul principal, consider că în cazul acestor persoane care au ajuns să aibă o influentă îngrijorător de mare în mediul online, în spaţiul mediatic în general, cred că vorbim de o reală derivă morală, de o gravă, smintitoare şi periculoasă malformare a viziunii despre viaţă, al cărei sens raţional este exclusiv ascendent. Nu animalizarea e idealul omului, ci spiritualizarea prin apropierea firească de Modelul suprem de umanitate oferit de Dumnezeu însuşi în Hristos.

Dacă mai vorbim uneori, iar în şcoală din ce în ce mai rar, despre marii scriitori ce au gândit aproape profetic, de ce să nu ne amintim sau să căutăm şi această mărturie a lui Dostoievski: „Nu există nimic mai frumos, mai profund, mai atrăgător, mai înţelept, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, şi nu doar că nu există, ci, cu o dragoste invidioasă, îmi spun că nici nu poate exista.”

Fireşte, nu e chiar la îndemână să te gândeşti la aşa ceva dacă singurele lecturi sunt cele din revistele despre maşini scumpe, despre femei de cinci stele sau... chiar mai rău. Merită însă totdeauna căutat şi dincolo de ceea ce ni se pare, doar ni se pare, că merită preocuparea noastră curentă.

Viaţa e compusă din foarte multe lucruri care ne bucură sau ne întristează, din momente de fulgurantă fericire şi, adesea, sfâşietoare durere, dar pentru a le înmulţi pe primele şi a le diminua pe celelalte, cred că ea trebuie să graviteze în jurul persoanei şi demnităţii sale. A face bine cuiva e o uriaşă şi netrecătoare bucurie, incomparabilă cu satisfacţia meschină a răzbunării sau cea sadică a sfidării şi strivirii.

Acesta este miezul viziunii creştine, una malformată şi în viziunea tradiţionalismului rigid şi bigot rupt de Tradiţie: persoana, relaţia onestă cu celălalt fondată pe respectul faţă de alteritate, rafinarea prin bunătate a acestei relaţii în care ne putem aduce contribuţia la mântuirea noastră. Ordinea vitală. Atenţia morală orientată spre cei ce fac parte din viaţa noastră în grade diferite.

Aceasta este viziunea antropologică cea mai înaltă. A o ignora sau blama e calea cea mai sigură de a te face de râs, chiar în timp ce alţii, vulnerabili în multe feluri, te iau drept model.

Cred că datoria urgentă, a cărei împlinire ne onorează în lumea noastră foarte uşor de smintit prin imensa minciună a „succesului” cumpărat şi a accesului facil la „fericire”, este aceea de a propaga şi încuraja, fiecare după puterile lui, admiraţia pentru Frumuseţe. Aceea care ne salvează din sordid şi din urâtul şi grotescul unei vieţi trăite în marea iluzie alimentată de kitsch, prostie, incultură şi impostură.