Noua Venezuelă „saudită” a lui Chavez

Imaginea pe care o folosea presa pentru a descrie Venezuela în secolul XX era cea a unui elefant alb, cu o administraţie publică imensă şi o economie dependentă de veniturile petroliere. În 14 ani de guvernare a lui Hugo Chavez, elefantul alb şi-a dublat greutatea, iar acum se balansează pe o sârmă subţire. Veniturile petroliere au crescut de şapte ori, dar bugetul local este mai dependent de exporturile de ţiţei, iar numărul funcţionarilor publici s-a dublat. Două treimi din ce consumă ţara se importă, iar industria privată s-a redus aproape la jumătate. Inflaţia din Venezuela este cea mai mare din America Latină (27,9% în 2001) iar jumătate din forţa de muncă lucrează în sectorul public. Acestea sunt 'cuceririle' cu care Chavez doreşte să obţină al patrulea mandat în alegerile din 7 octombrie, notează miercuri ziarul El Pais.

Din anii 1930, economia venezueleană este strâns legată de aurul negru. În anii 70, în primul guvern al lui Carlos Andres Perez, industria a fost naţionalizată şi plasată în mâinile companiei de stat Petroleos de Venezuela (Pdvsa). Preţul la barilul de petrol a făcut un salt (de la 2 la 12 dolari) şi s-a inaugurat aşa numita epocă a 'Venezuelei saudite'. Dar banii nu ajungeau la cei săraci, care reprezentau 50% din populaţie în 1998, anul în care a fost ales preşedinte Chavez. În deceniul următor a avut loc un boom petrolier mai spectaculos decât în epoca Perez, cu 124 de dolari barilul în 2008. Însă modelul economic nu s-a schimbat iar cei săraci, deşi cu o capacitate mai mare de consum, au rămas tot săraci şi dependenţi de stat.

Pdvsa produce şi exportă azi mai puţin petrol decât acum 14 ani, dar veniturile sunt de şapte ori mai mari decât atunci. În 1998 se produceau circa 3,5 milioane de barili pe zi, iar în 2011 doar 2,4, potrivit datelor Organizaţiei Ţărilor Producătoare de Petrol (OPEC). Iar Hugo Chavez şi-a propus drept ţintă să revină la trecut, la o producţie de 3,5 milioane de barili anul acesta. Mulţi din venezuelenii îmbrăcaţi în roşu, în culorile preşedintelui şi care ovaţionează cuceririle revoluţionare la mitingurile sale, sunt angajaţi ai Pdvsa. Numărul angajaţilor companiei de 32.000, în 1998, a crescut azi la 105.000. Birocraţia a crescut şi ea proporţional: când Chavez a ajuns preşedinte în 1998 erau 14 ministere, acum sunt 29.

Expansiunea sectorului public fost proporţională şi cu reducerea sectorului privat. Aproape jumătate din companiile ţării s-au închis în ultimul deceniu: de la 11.000 în 1998, au ajuns la 7.000. Dintre acestea, 1.163 au primit subvenţii, au fost expropriate sau achiziţionate în parteneriat, în 90% din cazuri fără despăgubiri. A scăzut producţia textilă, industria auto, cea alimentară şi de încălţăminte. Lucru compensat cu o creştere masivă a importurilor din partea statului. Când oamenii de afaceri sunt întrebaţi ce îi împiedică să-şi sporească producţia răspunsul este: nesiguranţa juridică, lipsa de valută pentru a achiziţiona materii prime şi întreruperile de curent provocate de scăderea cu 40% a capacităţii de generare electrică.

Din 2003, în Venezuela operează un curs valutar drastic, care menţine preţul dolarului la 4,3 de bolivari şi permite fiecărui cetăţean să cumpere doar 400 de dolari lichizi şi să cheltuiască 2.500 de dolari în străinătate de pe cartea de credit. Fluxul valutar este controlat de Comisia de Administraţie a Devizelor (Cadivi), care autorizează când şi cât pot să importe companiile venezuelene. Doar comercianţii apropiaţi puterii, noua oligarhie, au acces la acest tip de curs valutar, ceilalţi recurg la piaţa 'gri', pe care o controlează Banca Centrală a Venezuelei, sau la piaţa neagră a dolarului. Circa 80% din ce se consumă în Venezuela provine din import, de la fasolea pe care o vinde guvernul în piaţă şi până la benzină: doi combustibili esenţiali pentru realegerea lui Chavez.