Netanyahu, în campanie

Compromiterea relaţiei cu SUA este cel mai grav dintre păcatele pe care poate să le facă un premier israelian, iar Benjamin Netanyahu pare să fi ignorat acest sfat deteriorând la un nivel fără precedent relaţiile cu Washingtonul. Mai precis cu Barack Obama, care ar fi dorit un guvern israelian favorabil unei soluţionări politice cu palestinienii, în baza frontierelor din 67, care să se abţină de la colonizarea malului de vest al Iordanului şi, mai ales, care să nu mai preseze Washingtonul să se implice într-un conflict militar, notează miercuri ziarul Las Provincias.

Situaţia a mers atât de departe, încât Netanyahu nici măcar nu a mai aşteptat rezultatul alegerilor prezidenţiale din SUA, pentru a declara că un lider decis nu poate delega nimănui securitatea ţării sale şi că nu trebuie să aştepte aprobarea nimănui. Oare Ben Gurion a cerut sprijin Washingtonului, pentru a proclama în 1948 statul Israel, sau Levi Eshkol în 1967, pentru a înfrunta Egiptul?, s-a întrebat el retoric. Aceste fapte se înscriu într-un context anterior, pe care timpul însă le-a agravat. Zilele trecute s-a aflat că primul ministru şi ministrul apărării, Ehud Barak, au ordonat în 2010 statului major să activeze planul P pentru a lansa un atac asupra instalaţiilor nucleare iraniene... Dar generalul Ashkenazi, şeful statului major de atunci şi Meir Dagan, şeful Mosad-ului, s-au arătat reticenţi sub pretextul că ordinul trebuie dat de 'plenul guvernului'.

Mesajul nu a trecut neobservat: stablishment-ul militar şi serviciile secrete se opun, majoritar, unui atac din motive pur tehnice (nu se garantează succesul şi nici stoparea programului iranian) şi politice (fără Washington ar fi o sinucidere politică). Netanyahu, cu un caracter sangvin şi tendinţe autoritare, a încasat lovitura şi a scăzut tonul, dar l-a ridicat din nou când lucrurile au început să se încălzească în SUA în urma relaţiilor sale cu lumea islamică şi a cerut direct Washingtonului şi preşedintelui Obama să stabilească 'linii roşii' cu Iranul în căutarea justificării unui atac.

A fost sfârşitul relaţiei sale cu Obama, având în vedere că atitudinea israeliană a fost interpretată ca o tentativă de a condiţiona politica externă şi de securitate a guvernului de la Washington. Contactele s-au limitat la cele telefonice şi la minimul indispensabil, cu observaţia că preşedintele nu a găsit timp nici măcar un minut pentru a se întâlni la New York cu prilejul Adunării Generale a ONU din septembrie, cu războinicul premier israelian. Însă atunci, amândoi erau cufundaţi în procesul electoral, doar că în cazul lui Netanyahu acest lucru încă nu era cunoscut.

În cel mai mare secret, Netanyahu a complotat cu partenerul său preferat, Avigdor Lieberman, o strategie comună pentru partidul său Likud şi Israel Beiteinu al lui Lieberman, un evreu de origine rusă care deţine portofoliul externelor. Cu aranjamentul făcut, a anunţat alegeri anticipate la 22 ianuarie şi 'uniunea electorală' dintre cele două formaţiuni. Dacă li se vor alătura şi asociaţi mai mici, Shas şi constelaţia micilor partide naţionaliste sau religioase, favorabile colonizării, este foarte probabil ca noul cuplu să dispună de majoritatea absolută şi să aibă o amplă marjă de manevră. Un alt mesaj trimis SUA, unde evreii era de aşteptat să voteze ca întotdeauna: 70 % pentru democraţi şi 30 % pentru republicani.

Se spune că Israelul ar fi fost singura ţară unde Romney putea câştiga alegerile, dar ar fi greşit să se creadă că un preşedinte republican i-ar fi dat un sprijin necondiţionat lui Netanyahu. După vizita lui în Israel, un membru al anturajului său l-a avertizat probabil pe Romney că, în pofida primirii sale călduroase şi a relaţiilor bune cu Netanyahu, este cale lungă până la punerea la dispoziţie a mijloacelor militare în chestiunea iraniană. SUA îşi amintesc de zilele de dinaintea invaziei Irakului când Marea Britanie a rezumat atitudinea 'Occidentului', prin vocea ministrul său de externe, Jack Straw: dacă Washingtonul ar decide să bombardeze Iranul ar primi din partea noastră un refuz cordial.