Miturile Primăverii Arabe
Nu toate mişcările au fost revoluţionare, nu Twitter-ul a dus la căderea dictatorilor şi nici islamismul nu este incompatibil cu democraţia. La un an de la revoltele care au dus la căderea lui Ben Alí în Tunisia, lui Mubarak în Egipt şi la înfrângerea ulterioară a lui Gaddafi în Libia şi a lui Salé în Yemen, doi profesori spanioli desfiinţează miturile legate de Primăvara Arabă, notează miercuri ziarul spaniol ABC.
Revista Casa Arabă, editată de Ignacio Gutiérrez de Terán şi Ignacio Alvarez-Ossorio, analizează revoltele în şase ţări arabe, Tunisia, Egipt, Yemen, Bahrein, Libia şi Siria. În toate cazurile se percep elemente comune: regimuri autocrate, corupţie a guvernelor sau o politică externă greşită. Ignacio Alvarez-Ossorio, profesor de Studii Arabe şi Islamice la Universitatea din Alicante, este de părere că trebuie să punem capăt miturilor care înconjoară Primăvara arabă.
'Depinde foarte mult de cazuri. Tunisia este singurul caz în care a avut loc o schimbare totală de regim şi s-a realizat o decapitare a politicilor anterioare. În Egipt a avut loc o revoluţie neterminată în sensul că a rămas la jumătate de drum. Mişcarea civică a dus la înlăturarea preşedintelui - Hosni Mubarak- dar nu şi a Juntei Militar. Nu ştim cum se va termina', spune el. 'În Libia s-a întâmplat ceva similar. S-a produs o decapitare, însă cei care se aflau la putere, schimbând tabăra în timpul conflictului, şi-au menţinut poziţia', adaugă profesorul spaniol.
Un alt mit este cel al reţelei de socializare Twitter. 'A fost mai degrabă o revoluţie Al Jazira', spune el. 'Mai ales în cazul Egiptului. Twitter a avut un rol activ, lansând mesajul populaţiei să iasă să protesteze. Dar în privinţa acoperirii, televiziunea prin cablu este mult mai extinsă decât Internetul, care nu ajunge decât la 21% din populaţie. În schimb, Al Yazira este recepţionată în proporţie de 85-90%. A transmis protestele în direct, alături de dezbateri şi de interviuri cu activişti. Reţelele sociale au avut un rol, dar mult mai mic decât s-a spus', este de părere profesorul universitar.
Alt mit este cel că islamismul nu este compatibil cu democraţia. 'Nu este sfârşitul lumii. Există deja un guvern islamist în Maroc care nu reprezintă nicio ameninţare. Au acceptat calea democratică şi sunt concentraţi asupra agendei interne fără să fie beligeranţi cu Occidentul. Mişcările islamiste de acum nu mai sunt cele de acum 30 de ani: acceptă democraţia, alternanţa politică, guvernele de coaliţie... În Tunisia au făcut alianţe cu grupurile de stânga. Sunt conştiente că problemele nu se rezolvă cu un partid unic', subliniază Ignacio Álvarez-Ossorio.
Profesorul spaniol este optimist în privinţa partidelor islamice. 'Că islamiştii aveau să ajungă la putere era doar o chestiune de timp. Este un lucru pozitiv. Este evident că se bucură de un amplu sprijin popular. S-a putut vedea acest lucru în alegerile desfăşurate liber. Au fost sufocaţi timp de mulţi ani. Noul scenariu dovedeşte însă maturitatea lor democratică şi le oferă oportunitatea de a demonstra că pot face faţă problemelor precum sărăcia şi şomajul. Este ceea ce le va cere populaţia: soluţii. Nu sharia', explică el.
În ce priveşte Occidentul nu este în măsură să dea lecţii, având în vedere că prea mult timp a sprijinit regimurile autoritare sub pretextul înfrânării islamismului. Nu este protagonistul cel mai adecvat pentru a marca drumul ce trebuie urmat. Inclusiv Uniunea Europeană a refuzat să vorbească cu liderii islamişti. UE este depăşită, prea axată asupra propriilor probleme interne. Nu este pregătită să ducă o politică externă. Pot fi însă de mare ajutor Tratatele de Asociere semnate în cadrul Parteneriatului Euromediteraneean care condiţiona acordurile de respectarea valorilor democratice şi a drepturilor omului, conchide el.
