Mierea, un aliment valoros

Mierea este un produs apicol care, de-a lungul timpului, a devenit un aliment valoros în hrana oamenilor, care are utilizări largi în dietetică şi terapeutică, care poate fi folosit în alimentaţie sau ca medicament, şi care beneficiază de o mare apreciere în medicina populară. În ceea ce priveşte producţia autohtonă de miere s-a înregistrat o creştere, România producând 24.700 de tone de miere, în perioada 2000-2010. Cu toate acestea, un reporter Epoch Times a stat de vorbă cu Ioan Şoldu, o persoană care practică apicultura de 25 de ani, o îndeletnicire transmisă din tată în fiu, care a precizat, într-un interviu acordat publicaţiei noastre, că producţia de miere în 2012 a fost sub 50% faţă de 2011.

R: Cum a fost producţia de miere anul acesta, comparativ cu 2011?

Ioan Şoldu: Pentru că anul acesta a fost foarte secetos, producţia de miere a fost foarte scăzută, n-a ajuns nici măcar la 50% din ceea ce se realizează în mod normal în fiecare an. Deci producţia pe anul acesta a fost sub 50%, faţă de anul trecut. În sudul ţării, din cauza secetei şi a lipsei irigaţiilor pentru sectorul agricol, nu s-a mai produs absolut nimic şi apicultorii au trebuit să îngrijească şi să asigure hrana necesară familiilor de albine. Nemaifiind irigaţii şi umiditatea necesară, în 20-30 de ani de acum înainte, dacă nu se iau măsuri de refacere a sistemului de irigaţii, toată această zonă se va transforma în deşert, va deveni neproductivă.

Mulţi apicultori români reclamă faptul că sunt afectaţi de utilizarea unor erbicide care au efect nociv asupra albinelor? Care este opinia dumneavoastră despre această problemă?

Protecţia împotriva stropirilor acestora făcute de către agricultori se poate face şi este necesar să se facă. În România acest lucru nu funcţionează cum trebuie, în sensul că nu toţi apicultorii stau la vatra apicolă. Unii stau la sate, alţii în oraşe, la distanţă destul de mare, iar cei care fac stropirile nu anunţă din timp. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu silvicultorii. Nimeni nu te anunţă când încep să stropească pădurile, pe primari nu-i interesează de apicultori. Ar trebui să-i protejeze, să anunţe şi să ia măsuri, pentru că, pe timpul cât se face stropirea, albinele să fie închise timp de o zi sau două până când trece efectul stropirii. S-a întâmplat ca apicultori, care aveau 30, 40 de familii de albine, din cauza stropirilor, fie la rapiţă, fie la diferite culturi, să le fie distruse toate familiile şi o familie de albine nu se formează aşa uşor. Este un proces ce necesită cel puţin doi ani de muncă pentru a obţine albine producătoare. În primul an faci roiul şi acesta se dezvoltă şi de abia în al doilea an acesta devine familie lucrătoare.

În ce măsură este susţinută apicultura în România?

Ar trebui ca apicultura să fie mai susţinută, în special de organismele internaţional. Această îndeletinicire nu este atât de simplă. Utilajele sunt foarte scumpe şi un apicultor în vârstă, care este pensionar şi are o pensie de câteva sute de lei pe lună nu-şi poate permite să cheltuie două, trei sau patru mii de lei pe utilajele necesare, adică ladă, familii, ceară, etc. N-are cum. Şi atunci ar trebui, printr-o lege specială, să fie susţinută apicultura. Există nişte legi făcute care sunt defectuoase şi nu sprijină această activitate. Statul trebuie să ia în considerare apicultura, această îndeletnicire a poporului român de peste 2.000 de ani şi să-i dea amploarea necesară. Ţara este distrusă şi noi trebuie să ne dăm seama de orice posibilitate de a ne reface cât de cât şi prin agricultură şi prin apicultură, pentru că albinele sunt pentru agricultură nişte factori esenţiali. Nu ştiu dacă agronomii pot face mai mult decât albinele. Acum 20 de ani existau în judeţul Giurgiu nişte livezi foarte importante, care acum sunt distruse. Sau fermele de la Mogoşeşti, unde veneau oameni şi culegeau prune, cireşe, vişine şi le pregăteau pentru export, care acum sunt distruse. Atunci fermierii vorbeau cu apicultorii pentru ca albinele să vină în perioada înfloririi pomilor şi să facă polenizarea. Aceştia plăteau transportul apicultorilor şi tot stagiul cât stăteau acolo, numai ca să le facă polenizarea. Pentru aceste lucruri nimeni nu este tras la răspundere. Albinele în agricultură au un rol extraordinar, în ceea ce priveşte polenizarea, un lucru care este foarte important pentru recolta pomicolă.

Care sunt zonele din România în care sunt cei mai mulţi apicultori?

În sudul ţării este concentraţia cea mai mare de apicultori, în Lunca Dunării unde este produsă menta. Zonele cele mai prielnice pentru apicultură au fost în zona Giurgiu, în Galaţi, zona estică, prin nordul Moldovei, în centrul Transilvaniei cu producţia de salcâm, în special conifere şi poliflora, Banatul. Acestea sunt zonele în care apicultura este răspândită şi foarte productivă din punct de vedere al nectarului necesar albinelor.

Spuneţi-ne, vă rog, şi câteva cuvinte despre istoria apiculturii în România?

Literatura de specialitate consemnează faptul că din cele mai vechi timpuri pe pământul României au fost crescute foarte multe albine. În momentul când străini, romani sau alţi năvălitori au pătruns în partea de sud a ţării, aminteşte literatura că erau atâtea albine încât nu se puteau apăra de ele. Deci din străbuni, din vechi obiceiuri populaţia de pe teritoriul României, că au fost dâco-geţi, dâco-romani şi pe urmă românii, s-au ocupat de creşterea albinelor. De ce? Pentru că este singura vietate folositoare omului, care nu necesită o îngrijire zilnică. Ea îşi adună hrana singură şi asigură în acelaşi timp o hrană substanţială şi deosebit de valoroasă, atât din punct de vedere nutritiv pentru populaţie, cât şi din punct de vedere industrial şi în mod deosebit din punct de vedere farmaceutic. Produsele apicole,mierea, ceara, propolisul, lăptişorul de matcă şi serie întreagă de alte produse pe care albinele le realizează sunt de o mare importanţă pentru viaţă cotidiană a populaţiei, indiferent pe ce meridian trăieşte. Românii în toate vremurile şi îndeosebi în ultimii 60-100 de ani s-au ocupat foarte intens de creşterea albinelor. În această evoluţie a preocupării de creştere a albinelor se disting o serie de savanţi pe plan mondial care au studiat viaţa familiilor de albine. Pentru aceasta au creat nişte adăposturi din sticlă unde puteau să studieze foarte bine comportamentul şi modul de partajare a sarcinilor a albinelor de diferite vârste în perioada vieţii lor. Astfel, în momentul în care o albină iese din fagure, ia naştere, ea devine ceea ce se numeşte cu un termen medical oarecum “doică”, adică hrăneşte larvele din celulele depuse de matcă. Şi după ce se maturizează devine albină lucrătoare, adică zburătoare, iese afară din stup şi începe să adune din tot ceea ce se găseşte în natură ca substanţă meliferă, adică suc, precum glugoză, levuloză şi alte sucuri dulci secretate de diferite plante. În ceea ce priveşte îndeletnicirea aceasta, sigur că în literatura de specialitate se constată o evoluţie, ca în toate domeniile de activitate de altfel, adică de la adăposturile acelea primitive, coşniţe (stupi – n.r.) împletite din nuiele şi pe urmă acoperite cu pământ şi balegă de vită, unde albinele intrau pe jos şi clădeau ele fagurii, s-a trecut la stupi, la lăzile acestea sistematice de diferite tipuri şi de diferite dimensiuni, moderne, pe care le utilizează apicultorii în prezent. Ceea ce este foarte interesant de ştiu, şi eu am trăit aceste zile când eram copil de 7, 8, 10 ani, deoarece bunicii mei erau apicultori, este că din aceste coşniţe scoteau mierea toamna, o storceau în nişte coveţi (albie, copaie – n.r) mari, puneau fagurii în nişte saci de pânză, cu ţesătură destul de rară, dar ceea ce era interesant şi ceea ce acum o considerăm pur si simplu o crimă, era că familiile cele mai bune, cele mai puternice, care aveau cea mai multă miere, dedesubt li se băga un fitil de pucioasă şi omora toate albinele. După ce mureau toate, atunci scoteau fagurii de acolo şi storceau mierea. La ora actuală nu se mai face aşa. Deci acesta era sistemul primitiv de colectare a mierii. În prezent, apicultorii nu mai fac aşa, ci urmăresc să întărească şi să fructifice toate posibilităţile pe care le au albinele.

Care este procesul de îngrijire a stupilor cu albine? Cum pregăteşte un apicultor albinele pentru sezonul rece?

Îngrijirea albinelor este în funcţie de sezon. În fiecare lună a anului apicultorul trebuie să se ocupe de anumite probleme privind familiile de albine şi aş începe cu ceea ce se întâmplă cu pregătirea de toamnă sau pregătirea de iarnă. Încă de la sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie apicultorul trebuie să observe care este cantitatea de faguri, de miere existentă în ladă. În această situaţie, treptat, treptat, pe măsură ce puietul din fagure eclozează, adică iese şi se transformă în albină, fagurii din centru care au fost plini cu puieţi rămân goi, iar fagurii cu miere căpăcită cu ceară sunt pe părţile laterale. Prima operaţie care trebuie făcută este aceea de a scoate fagurii goi din mijlocul lăzii şi de a-i pune la margine, iar cei plini cu miere, cu cantitatea cea mai mare puşi la mijloc, pentru că albinele în cursul iernii nu circulă de la un fagure la altul, ele stau în ghem, grămadă, ca un roi. În momentul în care afară este temperatură scăzută, ele crează singure temperatura necesară în ladă, în familie şi pe măsură ce albinele care sunt în exterior se răcesc, fac schimb, ele intră înăuntrul ghemului, ieşind acelea care sunt încălzite şi iau locul acestora şi continua operaţia aceasta, iar matca, regina este la mijloc şi ea este toată viaţa ei însoţită. Ea nu culege, nu iese afară din stup, nu munceşte. Ea este hrănită de către albinele care o însoţesc, cinci sau şase la număr care sunt în permanenţă cu regina. Deci exact aşa cum se întâmpla în viaţa domnitorilor, regina are şi ea domnişoarele ei sau însoţitoarele ei care o protejează. Matca este cea care asigură continuitatea familiei. Sigur că viaţa ei este scurtă, de maximum doi ani, iar apicultorul trebuie să urmărească acest lucru.

Cu ce se hrănesc albinele cât timp sunt în stupi?

Hrănirea albinelor se face cu sirop de zahăr, unu la unu, adică un kilogram de apă şi unul de zahăr. Se fierbe pe foc. Se poate pune în el şi lămâie şi diferite plante aromatice, precum ceaiuri de tei sau de mentă care îi dau un alt gust. Albinele iau din acest sirop pe care îl transformă în miere şi astfel se dezolvoltă în continuare. Există şi comercianţi care au magazine apicole, cum este cel de la Griviţa, Podul Grant sau cel de la Obor, şi care aduc din străinătate fie sirop, aduc din import burdufuri mari de 20-30 de litri de sirop pregătit în special în Germania sau aduc ceea ce se numeşte hrană solidă, zahăr cu diferite componente, sub formă de turte de dimensiunea unei cărţi. Această hrană solidă de culoare alba, care se aseamănă la textură cu untura, dar care este mai consistentă, este pusă într-o cutie asemănătoare celei de pantofi, care are 5 kg. În preajma lunii octombrie apicultorul începe să le dea această hrană. De exemplu, eu am cumpărat în octombrie 100 kg de hrană solidă şi am dat la 50 de familii, la fiecare câte un kilogram.

Şi care ar fi procedeul prin care apicultorul hrăneşte albinele?

Cu un cuţit bine ascuţit se fac nişte tăieturi pe întreaga suprafaţă a turtei respective şi o fâşie se scoate, una rămâne, iar cu faţa din care s-a tăiat se întoarce şi se pune pe fagure, deasupra familiei de albine. Astfel, albinele se hrănesc şi apoi transformă această hrană solidă în miere şi o bagă în faguri. Este exact ceea ce se întâmplă în cursul verii, numai că acum albinele nu mai ies afară, ci rămân în stup. Se realimentează stupii cu hrană cam la două, trei săptămâni. Nu li se poate da în cursul iernii hrană lichidă pentru că ele sunt amorţite şi în momentul în care le-ai da sirop de zahăr n-ar mai pleca de acolo. Ar muri acolo toate. Iar la sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie, când încep să alterneze zilele cu soare plin, cu temperatură de peste 15 grade şi până la 18-20 de grade, atunci poţi să le dai sirop, proces ce se numeşte “hrănire de stimulare”, la fel cum îi dai unui copil mic stimulenţi ca să se fortifice.

Nemaifiind irigaţii şi umiditatea necesară, în 20-30 de ani de acum înainte, dacă nu se iau măsuri de refacere a sistemului de irigaţii, toată sudul ţării, în care se practică intens apicultura, se va transforma în deşert, va deveni neproductivă

Care este temperatura la care albinele încep să iasă din stupi?

Cam 14-15 grade Celsius.

Vremea schimbătoare, faptul că nu mai sunt bine delimitate anotimpurile, făcându-se destul de rapid trecerea de la cald la rece şi invers, nu afectează albinele?

Nu, nu sunt afectate. Dimpotrivă, dacă este o temperatură peste 15 grade, până la 20 de grade, albinele ies afară şi acest lucru este foarte bun pentru că fac şi zbor de curăţire.

Ce se întâmplă cu albinele care nu supravieţuiesc pe perioada iernii?

Primăvara, când se încălzeşte, apicultorul face ceea ce se numeşte “revizia de primăvară”, curăţarea şi spălarea lăzilor. Adică ai o ladă de rezervă, curată şi iei albinele toate din lada veche, cea de peste iarnă şi le pui în cea nouă. Lada veche o cureţi de albinele moarte şi apoi o speli, preferabil cu apă caldă şi cu sodă de vase, de rufe, nu sodă caustică, pentru a elimina toţi microbii. Nu există farmacie aşa de curată în viaţa umană cum este în viaţa albinelor. Ele nu se aşează niciodată pe o floare rău mirositoare, pe un cadavru sau orice lucru care miroase sau este intrat în putrefacţie. Ele iau doar ceea ce este extrem de curat.

Cum îşi recunosc albinele stupii lor? Dacă schimbi stupii între ei, ele ştiu să revină la stupii lor?

Chiar în momentul în care se întâmplă roirea sau atunci când ies noi generaţii din ladă, din familie, ele fac ceea ce se numeşte zbor de recunoaştere. Sunt nişte lucruri de orientare pe care le fac şi, în primul rând, fac acest zbor de recunoaştere în jurul stupinei, al lăzilor şi al mediului respectiv şi pe urmă fac acest zbor de orientare pe o arie mai largă, pentru că ele pot zbura până la 2 km distanţă pentru a culege şi pentru a avea maximum eficienţă. Deşi pot zbura şi până la 4 km, nu este eficient, pentru că ce culeg acolo, mănâncă pe drum şi se întorc înapoi la stup fără nimic. De obicei apicultorii fac diferite figuri geometrice pe ladă sau lipesc nişte poze de diferite feluri. Eu fac o alternanţă din punct de vedere al culorii, pentru că albino vede culorile altfel decât oamenii şi la albine poţi folosi orice fel de culoare în afară de culoarea roşie. În momentul în care există activitate deplină şi iei o ladă dintr-un loc şi o muţi în altul, albinele nu se duc la lada respectivă, ci vin tot la locul acela, pentru că ea reţine locul respectiv, ea ştie că a treia, a patra sau a nu ştiu câta ladă este a ei. Deci ştie exact unde se duce şi o albină nu poate intra de la o ladă la alta, de la o familie la alta, pentru ca, la fel ca la armată, există albine care stau de pază în permanenţă care nu le lasă pe cele din alte familii să intre.

Ce metode foloseşte apicultorul pentru a identifica regina?

Pentru a putea fi uşor identificată în masa mare de zeci de mii de albine,regina este marcată şi în practica apicolă sunt vreo şapte culori şi în fiecare an este o altă culoare. Într-un an este roşu, în altul albastru, galben, portocaliu, verde, ş.a.m.d. Astfel îşi da seama apicultorul de vechimea reginei şi dacă este cazul să fie înlocuită.

Cum se face înlocuirea reginei?

Înlocuirea se poate face prin mai multe feluri. Apicultorul poate interveni şi poate înlocui matca ori lasă albinele să-şi aleagă ele momentul în care se face înlocuirea şi atunci apicultorul observă că pe unul sau mai mulţi faguri la mijlocul acestuia este pusă o botcă (celulă specială de fagure în care se dezvoltă matca – n.r.) mai mare şi mai lungă care a fost hrănită special de către “doicile” respective, despre care am vorbit mai devreme, şi aceasta va deveni regina. Asta ar fi una dintre variante, ceea ce înseamnă o schimbare liniştită a mătcii. Dar se poate întâmpla ca acest lucru să nu se producă şi apicultorul ştie că a fost culoarea verde acum doi ani, deci în anul următor îi va trebui o altă regină marcată prin altă culoare. Astfel, apicultorul prinde regina şi, cum se spune în termeni populari, o schimonoseşte, adică îi taie un picior sau o aripă şi atunci albinele văd că este şchioapă şi îşi depun eforturile ca să creeze o nouă regină, eliminând-o pe cea veche. Deci asta este înlocuirea mătcii prin intervenţia apicultorului. Acum se poate întâmpla şi ca albinele şi reginele să fie foarte puternice şi să depună foarte multe ouă să se dezvolte familia şi la un moment dat să nu mai încapă în spaţial respectiv şi trebuie să-şi găsească un alt spaţiu. În această situaţie ele pregătesc ceea ce se numeşte roitul şi sub acest aspect încep să creeze noi botci, noi regine. Toţi faguri la bază, la rama de jos sau pe diferite părţi ale fagurelui încep să hrănească anumite celule, încă din prima zi de când au fost depuse şi acestea cresc şi devin viitoare mătci. Dar şi aici este o luptă în natură pentru existenţă, unde sunt reguli foarte stricte. Astfel, regina care iese prima le omoară pe toate celelalte, în sensul că se duce la botcă şi roade ceara din vârful acesteia şi astfel atunci când intră aer larva moare. Deci apare o nouă regină. Apar temporar, o perioadă foarte scurtă în familia mare două regine, cea veche şi cea nouă. Şi acum se produce ceva ce se întâmplă şi în familia umană, când s-a însurat copilul, îi dai drumul, îi faci casă şi acesta se duce şi-şi face familie în altă parte. Exact acelaşi lucru se întâmplă şi în familia de albine.

Deci regina nouă roieşte?

Nu. Aici se întâmplă tocmai invers. Cea nouă rămâne pe loc şi cea veche roieşte. Stadiul acesta în care se petrece acest fenomen se numeşte “intrarea în frigurile roitului”, adică se pregăteşte. Această pregătire constă în mai multe lucruri. În primul rând partajarea aceasta între cele care pleacă şi cele care rămân, matca veche plecând cu o anumită cantitate de albine, dar înainte, aşa cum se întâmplă şi s-a întâmplat dintotdeauna în viaţa socială, că duşmanul sau cel ce vrea să cucerească un teritoriu îşi trimite iscoade la duşman, pentru a vedea care este situaţia, care este bogăţia, posibilitatea de a ataca pentru a se putea aşeza în noul teritoriu. Acelaşi lucru se întâmplă şi în familia de albine. Trimite un anumit număr de albine, iscoade, în teritoriu să vadă unde există posibilitate de a se adăposti, de a se aşeza. Acelea se întorc înapoi şi dau de ştire despre acest lucru, prin limbajul lor, şi atunci încep să iasă. După ce se înţeleg toate ies afară şi începe roitul. Roiul este un spectacol extraordinar în care zeci de mii de albine ies deodată din ladă şi încep să zboare şi fac nişte rotocoale în preajma stupului şi apoi se tot învârt pe cer, ca un nor, iar apoi se aşează undeva pe locul care a fost stabilit de iscoadele respective. Şi apoi apicultorul se duce şi ia roiul, pentru că locul în care se aşează iniţial albinele este provizoriu, printr-un fagure pus într-un băţ cu miere. Când albinele văd că iese miere şi fagure vin toate acolo, iar cu o ladă mai mică ce are numai şase faguri, care se numeşte roiniţă (stup mic portativ cu care se prinde un roi nou – n.r.) şi toate albinele vin acolo dacă este îndeplinită condiţia, aceea de aşezare a mătcii pe fagure.