"Mi-era frică să nu mă omoare" - O româncă a fugit pentru a-şi salva viata, cu tot cu copii, din Emiratele Arabe / Tot românii au ajutat-o

Primul episod de violenţă fizică e un şoc total. Nu îţi vine să crezi, nici măcar nu simţi durerea. Doar frica. Şi uimirea: cum mă poate lovi? El, bărbatul care până nu demult mă ţinea în braţe şi-mi spunea cât de mult mă iubeşte şi cât de importantă sunt pentru el?

Te-a mai lovit şi înainte, dar “doar” cu vorbele. Cu jignirile, cu dispreţul. Cu privirea întoarsă, scârbită, când tu plângeai şi îi căutai mângâierea. Dar ai iertat. Ai trecut peste. Te-ai gândit că poate e vina ta. Că l-ai enervat. Că poate n-ai fost destul de blândă. De înţelegătoare când el era nervos. De caldă, de calmă. Că poate meritai. Te-ai minţit ca să-l poţi iubi în continuare. Şi să poţi să stai...

Acum a venit însă violenţa fizică şi nu poţi să crezi că a făcut aşa ceva. Tu eşti gravidă. Cu copilul lui. Îi porţi în pântece pruncul şi totuşi el a dat în tine, mama copilului lui.

Ai vrea să fugi, dar nu ştii unde. Ţi-e teamă. Şi, în plus, îl iubeşti. Te gândeşti că poate a fost un accident. Că o să îi pară rău. Că o să se schimbe. Că o să-i naşti copilul, copilul vostru şi el se va schimba.

Şi vine ziua când copilul se naşte. Însă nu e deloc mai bine. Dimpotrivă. El e tot mai nervos şi mai nemulţumit.

Copilul plânge. Tu, nefericită, plângi şi tu. Nu primeşti însă alinare de la soţ, ci doar noi abuzuri, noi lovituri.

Apoi naşti şi al doilea copil. Nu voiai să rămâi însărcinată, dar ai rămas şi faci copilul. Se naşte şi e un băieţel. Speri că el o să se bucure, după ce primul a fost fată. Crezi că poate măcar acum lucrurile se vor schimba, că el, fericit că i-ai dăruit un fecior să-i ducă mai departe linia şi numele, se va simţi împlinit. Se va purta bine cu tine şi copiii lui.

Dar nu se poartă. Cine loveşte o dată şi nu-i pasă de lacrimile celei lovite va mai lovi. Nu se va opri decât obligat. Şi până ca cineva să-l oblige, sau tu să reuşeşti să fugi, să scapi, abuzurile vor deveni tot mai dese, mai grave. Iar tu te vei usca pe picioare de teamă şi suferinţă.

Cam asta a trăit Lucica în Emiratele Arabe lângă soţul ei, egiptean. A ajuns să fie strânsă de gât în faţa copiilor ei. Şi-a văzut băieţelul în pericol de moarte, căci soţul a dispărut chiar atunci când era nevoie de semnătura lui pentru ca cel mic să fie internat în spital. A suferit până ce speranţa că tatăl copiilor săi se va purta bine a murit. A vrut să scape. N-a reuşit. N-a reuşit să divorţeze deşi a încercat de mai multe ori. Soţul câştiga suficienţi bani cât să-şi sprijine familia dacă locuia cu ea şi copii, dar veniturile (cele declarate, în realitatea câştiga mai mult) nu i-ar fi ajuns să îşi întreţină familia şi să trăiască separat. Aşa că judecătorii nu i-au acordat Lucicăi divorţul. Au condamnat-o practic să trăiască cu el, deşi ea reclamase în repetate rânduri că e abuzată. Bătută. Deşi avea certificate medico-legale din care reieşea clar că a fost bătută iar plângerile la poliţie se ţinuseră lanţ.

A reuşit să scape cu ajutorul comunităţii de români. A scris pe un forum oarecare pe net pentru a cere ajutor şi a fost îndrumată spre Adriana Mureşan, fondatoarea asociaţiei Voluntari în Europa. Lucica i-a povestit Adrianei drama sa: doi copii, un soţ care o bate şi nicio şansă să scape de el şi să-şi păstreze şi copiii. A tot vorbit cu Adriana până ce şi-a învins frica şi s-a hotărât să fugă, cât mai repede posibil, din mediul acela toxic care o traumatiza nu doar pe ea ci şi pe copii.

"Vrei să creşti un băiat abuzator şi o fiică victimă?", a întrebat-o Adriana.

Şi atunci Lucica s-a hotărât să plece. Căci nu, nu voia aşa ceva. Ea însăşi îşi alesese iubitul, care avea să-i devină soţ şi tată al copiilor ei după traumele pe care le-a trăit. Când trăieşti în neiubire te mulţumeşti şi cu nişte biete firmituri de afecţiune chiar dacă ele ţi se dau la pachet cu tone de abuz. Când vezi în jur agresivitate şi certuri ajungi, subconştient, să crezi că aşa e iubirea. Că un bărbat te iubeşte dacă te bate, nu aşa se întâmpla în mediul în care ai trăit când erai mic?

Şi Lucica a înţeles că dacă rămâne acolo, peste ani şi ani fiica sa va face, probabil, cum a făcut ea. Va alege un bărbat care o va abuza. O va bate, o va insulta. Căci aşa a văzut ea când era mică. Aşa se purta tati cu mami şi hei, noi toţi repetăm, inconştient, comportamentul care ne-a deformat copilăria. Iar fiul ei risca să devină când va fi crescut mare, ca soţul ei. Un bărbat care-şi jigneşte şi bate soţia, surd şi orb la lacrimile ei. Aşa o "iubea" tati pe mami, de ce să nu facă şi el la fel?

Alegem greşit şi nici măcar nu ştim că-i greşit. Iar când realizăm greşeala ne învinuim şi autoflagelăm în loc să înţelegem că alegerea noastră a venit din traumă. Nu poţi repara ce ai trăit când ai fost copil. Dar poţi alege să nu-i faci şi copilului tău ce ţi s-a făcut ţie. Iar pe tine te poţi ierta pentru greşelile tale. Acceptă cu blândeţe, înţelege tiparul greşit şi shimbă modul în care-ţi alegi partenerii/prietenii etc. Ceea ce încearcă să facă şi Lucica.

Lucica e acum în România cu copiii săi. A reuşit să se urce în avion graţie ajutorului Adrianei Mureşan. Care s-a documentat, a cercetat, a dat nenumărate telefoane. La consuli, la oficiali etc. căutând o cale să o scoată din Emirate împreună cu copiii. Şi a reuşit. Până a ieşit avionul din spaţiul aerian al Emiratelor, Lucica a fost terminată de groază. I-a fost frică să n-o prindă el, sau ca avionul să fie adus înapoi la sol. I-a fost teamă că dacă el pune mâna pe ea o bate rău sau o omoară.

Acum e în România cu copiii ei, copii care nu mai vor înapoi în Emirate, nu mai vor înapoi la tati, au priceput şi ei că acolo e violenţă, e rău. Lucica se va strădui să-i vindece de traume. Prin grijă, prin iubire. Îi va da la şcoli, îi va creşte.

Lucica a ales să iasă public cu povestea sa pentru ca alte femei să înţeleagă şi să nu repete greşelile făcute de ea. E cumplit nu doar faţă de tine ci şi faţă de copiii tăi să rămâi lângă un bărbat care te insultă şi te bate. Traumele se transmit transgenerational, au constatat psihologii. Copiii crescuţi în familii unde văd violenţă, abuz vor avea la rândul lor probleme. Riscul ca la maturitate să devină la rândul lor victime/abuzatori este foarte mare. Vor face, dacă nu îşi conştientizează şi vindecă trauma, alegeri greşite şi de multe ori nici măcar nu vor şti de ce le fac. Vor repeta ce au trăit acasă. Şi vor face apoi şi ei copii care vor creşte şi ei taraţi. Şi ciclul se va repeta la nesfârşit până când o femeie, suficient de curajoasă - aşa cum a fost Lucica - îl va rupe. Şi va oferi copiilor săi un alt model. Unul bazat pe iubire adevărată, iubire care mângâie şi alină, care ajută şi şterge lacrimi, nu le provoacă intenţionat.

Redăm cele mai importante declaraţii făcute de Lucica pentru Epoch Times:

Primele semnale, prima agresiune. Iubirea se transformă rapid în coşmar

Ne-am mutat împreună relativ repede, pentru că el petrecea oricum mult timp la mine acasă, lucram în aceleaşi loc, aveam acelaşi program, am zis că e mult mai uşor pentru amândoi să împărţim chiria, cheltuielile cu casa. Totul era bine, ieşeam împreună, făceam lucrurile pe care le fac cuplurile la început, însă când am aflat că sunt însărcinată, din clipa în care i-am spus că sunt însărcinată a avut o reacţie foarte nefirească pentru cineva care părea atât de îndrăgostit de mine! Reacţia lui a fost şoc, şi-a pus mâinile la ochi şi mi-a spus: "nu putem să facem copilul ăsta, trebuie să faci avort. Îţi plătesc eu avionul, te duci şi faci avort."

Nu am vrut însă să fac avort. Însă în Emirate nu poţi să stai în concubinaj şi să faci copil, necăsătorit/ă fiind. Riscam închisoarea. Din acel moment, el s-a schimbat complet. A plecat de acasă. Am vorbit cu sora lui. Familia lui nu ştia despre mine... Au fost în stare de şoc când le-am spus că-s însărcinată cu el, că eu avort nu voi face şi că o să nasc copilul cu orice preţ.

El s-a întors, ne-am căsătorit, iar el îmi spunea: o să mă căsătoresc cu tine dar divorţez de tine imediat ce naşti. Lunile au trecut, eu schimbasem locul de muncă, lucram la o grădiniţă ca educatoare. (...) A venit şi primul episod de violenţă. El efectiv s-a urcat cu picioarele pe mine, mă ţinea de gură. Nu am sunat la poliţie atunci, nu ştiam ce să fac, nu ştiam ce aş putea păţi. Le-am povestit însă colegelor, ele m-au dus la un centru de suport unde am făcut o plângere... Pe el l-au pus să semneze că nu mă va mai abuza, va avea grijă de mine. Plângerea a rămas acolo, nu a fost trimisă la poliţie.

Am născut iar la o lună după ce am născut a devenit din nou violent. A continuat şi am chemat poliţia pentru prima dată, mi-au spus să îmi fac certificat medico-legal dar eu nu aveam semne, el mă lovea fără să lase semne, mă împingea sau lucruri de genul ăsta...

De ce nu a plecat?

Eu imediat după prima palmă am încercat divorţul, am făcut prima plângere la poliţie, prima cerere de divorţ, procedurile sunt însă foarte lungi şi costisitoare. Trebuie să mergi la trei sesiuni de consiliere şi dacă nu se reuşeşte cu ele, cazul merge la tribunal. Am făcut două şedinţe, la a treia n-am mai mers căci eram sigură că vreau să divorţez... În acest timp eu trăiam cu el şi el mă manipula în toate felurile, că îi pare rău, că nu o să mai facă, hai să încercăm, că avem un copil. E clar că el ştia ce îl aşteaptă din punct de vedere legal, că trebuie să plătească pensie alimentară şi nişte sume de bani pe care nu voia să le plătească. Mai bine rămânea cu mine şi se prefăcea.

Am ajuns la judecător cu procesul însă el (soţul n.r.) m-a manipulat şi am renunţat la proces. Da, l-am iubit, din iubire am fost cu el.

"Hai să întoarcem pagina, vom avea o nouă viaţă noi trei", mi-a zis. Şi în acea perioadă, când îmi cerea să întoarcem pagina, el şi-a cerut drepturile de soţ... şi aşa am rămas însărcinată.

Înainte să ştiu că sunt însărcinată, a urmat alt episod de violenţă. El m-a împins peste premergătorul fetiţei, am căzut, l-am rupt, cu ultimele puteri m-am ridicat şi am sunat la poliţie. Au chemat ambulanţa, m-au dus la spital, mi-au făcut certificat medico-legal, am început din nou procedurile de divorţ, el a fost şi arestat în acel timp, vătămarea era de alt nivel deja...

Eu începusem să mă simt rău între timp... mi-am făcut un test şi am aflat că sunt însărcinată din nou... M-am simţit legată, avort nu voiam să fac. I-am spus şi lui, el a spus: "Ok". A trebuit însă să îmi retrag cererea de divorţ, acolo nu ai voie să divorţezi când eşti gravidă.

I-am spus şi lui că retrag plângerea, divorţul, dar că după ce nasc copilul, voi divorţa.

A urmat şi a doua sarcina, marcată de abuzuri, de înfometare, pleca de acasă şi nu lăsa bani, s-a comportat din ce în ce mai urât cu mine, cu fetiţa şi cu băieţelul lui nenăscut, până la urmă. Un copil simte din pântec durerile mamei lui. Eram plânsă, deprimată, nu ştiam ce voi face. Nu puteam lucra căci aveam placentă joasă şi a trebuit să renunţ la job...

După naşterea băieţelului am avut nişte probleme foarte grave. Îmi trebuia semnătura lui să îl internez, el a plecat de acasă, a luat şi asigurarea copilului. (...) El a plecat de acasă, m-a lăsat cu cei doi copii, fără asigurare, fără bani, fără nimic, doctoriţa mi-a spus: "Trebuie să îl internăm neapărat, se poate întâmpla orice!" L-am sunat, i-am spus toate astea, dar nu s-a înduioşat. A trebuit să îl sune medicii, asistentele, să vină la spital. Şi nici atunci nu l-am internat, a insistat el să mergem la un alt spital că poate îl primeşte în regim de urgenţă, fără să plătim o nouă asigurare (asigurarea expirase zilele acelea), nu am reuşit, şi ne-am întors finalmente la spitalul la care fusesem eu.

Divorţ interzis. Salvarea vine din afară

Am încercat toate căile să divorţez, dar mi s-a refuzat divorţul într-un final, pe motiv că el nu câştiga destul de bine ca să plătească pensie alimentară şi beneficiile pe care le datorează unei soţii cu copii. Pentru el era mai uşor să mă manipuleze emoţional şi să stea cu mine.

Am încercat toate căile legale, n-am reuşit. Am pus un anunţ pe un grup de români, prin care ceream ajutor, o soluţie legală ca eu să plec de acolo cu copiii mei, ca să pot pleca fără vreun risc să fiu arestată că am răpit copiii sau ceva. Oamenii au reacţionat bine, reacţia a fost copleşitoare. Şi cineva mi-a recomandat Voluntari în Europa, m-au pus în legătură cu Adriana Mureşan, i-am scris şi în câteva zile, în mai puţin de o săptămână, lucrurile s-au rezolvat.

E foarte important să documentăm tot ce ni se întâmplă, e greu să o faci când eşti victima abuzului, dar trebuie să o facem, să ne ţinem capul limpede, eu am avut dovezile abuzurilor şi violenţelor la care am fost supusă.

Mi-a fost frică pentru viaţa mea

În săptămâna în care am luat legătura cu Adriana şi am plănuit cum să plec lui nu i-am spus nimic. Eu îl tot rugasem înainte, de-a lungul timpului să ne lase să plecăm, dar nu s-a putut. Ani de zile m-a tot amânat, am ajuns să nu mai cred în cuvintele lui (...) În ziua în care a fost decizia lui şi Adriana mi-a spus: "am cumpărat biletele", pe la 3.30 el s-a îmbrăcat să plece şi ştiam că se va întoarce pe la 9 seara, noroc că n-am început imediat să îmbrac copiii şi strâng bagaje căci s-a întors imediat înapoi. S-a uitat în casă, atent, a plecat din nou şi a început lupta contra cronometru. Am început să strâng bagaje, aveam o frică imensă, ştiam că dacă vine înapoi şi mă prinde, putea să mă bată foarte tare, poate mă omora, sau poate îmi lua copiii, putea să fie foarte rău.

Traumele din copilărie viciază alegerile făcute / Lucica alege să îşi salveze copiii

Nu am vrut ca fiul meu să se transforme într-un abuzator şi fiica mea într-o victimă.

Multe din întâmplările pe care le-am trăit cu fostul soţ m-au făcut să-mi retrăiesc copilăria, în fiecare zi. E cazul multor femei din România şi din lume care se nasc în familii care atât au putut la momentul respectiv, atât au ştiut părinţii, atât au conştientizat şi ei, eu le mulţumesc alor mei că mi-au dat viaţă, că nu m-au lăsat într-o casă de copii, m-au hrănit, m-au educat cum au putut ei... Eu le mulţumesc.

Însă, totul pleacă din copilărie... încă de când suntem în pântec şi până la 6-7 ani ne programăm, ne programează mediul în care trăim, toate trăirile, emoţiile negative au un impact foarte mare. Au avut şi asupra mea. Toate acele traume, emoţii negative, experienţe care nu erau poate direct asupra mea ci asupra mamei dar legătura dintre mamă şi copil e cea mai puternică legătură iar copilul e influenţat de emoţiile mamei.

Copiii mei îşi aduc aminte de ultimul episod, foarte violent. Ei au fost foarte afectaţi. Soţul a încercat să mă sugrume, copiii erau amândoi pe pat, eu eram lângă pat, lângă fereastră, ne certam cumva, ceva l-a determinat să vină foarte rapid în camera cu copiii, a încercat să mă sugrume, copiii erau terifiaţi, am ţipat atât de tare şi doar ţipătul meu l-a făcut să înceteze, nu puteam să mă apăr, el e foarte bine construit, avea de două ori greutatea mea, nu aveam cum să mă lupt cu el. Asta i-a afectat foarte mult pe copii. Iar scene de genul ăsta sunt de neconceput în faţa copiilor.

Ştiu că e vina mea că mi-am ales greşit bărbatul. Nu m-a obligat nimeni să aleg asta. Dar nu ştiam la ce mă înham... Şi da, traumele şi condiţionările din copilărie mi-au influenţat alegerile, cred, în proporţie de 90%. Cred că 90% au fost traumele mele de dinainte să îl cunosc pe el, din copilăria mea, au dus la o alegere greşită. Pentru că asta mi se părea normal, asta era normalitatea pentru mine, ţipete, ceartă, nevalidarea, invalidarea permanentă a sentimentelor mele.

Îi spuneam că mă doare, plângeam zile în şir, şi nu avea nicio reacţie, ba chiar venea şi îmi râdea în faţă, îmi spunea că mă prefac. Nu îmi valida nicio durere, nimic.

Le sugerez femeilor să se documenteze şi să conştientizeze că nu e normal să fii înjurată, bătută, controlată. Şi dacă ai copii, primul pas e să scoţi copiii din mediul acela toxic. Eu acum îmi voi integra copiii în şcoală, la grădiniţă. O să încerc să le fac tranziţia uşoară însă, vin dintr-un mediu greu. Ei nu prea vorbesc limba română, va trebui să îi integrez treptat în colectiv, pentru a nu avea vreun şoc şi alte noi traume.

Trauma şi sacrificiul de sine, pentru binele copiilor. Ce spun psihologii?

Foarte multe femei îndură tratamente de neîndurat, abuzuri, insulte, bătăi, de "dragul" copiilor. Ca ei să crească lângă o mamă şi un tată alături. Însă în loc să le facă bine, le fac rău. Traumele se transmit transgeneraţional. Copiii sunt afectaţi de ceea ce fac părinţii mai mult decât ne putem noi imagina. Când îi creştem într-un mediu toxic, violent, le otrăvim minţile şi sufletele. Îi transformăm în adulţi taraţi, abuzivi sau obişnuiţi să fie abuzaţi. Atunci când părintele abuzator refuză să se schimbe, salvarea vine când celălalt părinte, cel abuzat, îi scoate pe cei mici din mediul abuziv. Cât mai repede. Şi le oferă un mediu curat, cald, calm în care copiii să se “îmbibe” cu normalitate. Le oferă căldură şi alt model comportamental.

Ruperea cercului vicios, plecarea de lângă partenerul abuziv este singura soluţie, crede Cristina Horia, preşedinta Fundaţiei Sensiblu, fundaţie care a sprijinit, de-a lungul anilor, multe femei victime ale abuzului domestic. În condiţiile în care unele femei încearcă, de dragul copiilor, să salveze nesalvabilul şi fac inclusiv terapie de cuplu cu parteneri dovedit toxici, abuzatori, Cristina punctează că soluţia când eşti într-o relaţie violentă este să pleci.

"Recomandarea pe care putem să o facem este ca femeia să plece. Violenţa escaladează în timp, se intensifică şi ca frecvenţă şi ca severitate, ajungând, în cazurile extreme, până la uciderea victimei. O femeie pleacă şi se întoarce de vreo 7-8 ori, spun statisticile. Părăsirea partenerului violent este un proces care trebuie pregătit cu atenţie, alături de specialişti în domeniu, pentru a reduce riscurile pentru viaţa victimei.

Atât timp cât agresorul are un beneficiu din comportamentul violent, şi anume păstrarea puterii şi controlului, prezervarea masculinităţii toxice, atunci nu va avea nicio intenţie să îl schimbe. Va folosi terapia de cuplu în favoarea lui, va răstălmăci ce se întâmplă în terapie pentru a-i arăta victimei că el are dreptate, oferind astfel o justificare pentru comportamentul lui. Inclusiv va încerca să manipuleze psihologul/psihoterapeutul pentru a crea o alianţă împotriva victimei. În faţa terapeutului, când agresorul este lângă ea, victimei îi va fi frică de represaliile ulterioare pentru a vorbi şi dezvălui ceea ce trăieşte în cuplu.

Terapia de cuplu în situaţiile de violenţa domestică poate oferi o speranţa falsă că lucrurile se vor regla, ceea ce poate duce la creşterea riscului pentru siguranţa şi chiar viaţa victimelor.

Femeile cred promisiunile partenerilor că se vor schimba, şi asta, pe lângă multe alte motive – financiare, frică, ruşine, lipsa unui loc în care să fie în siguranţă, pe termen mediu şi lung, neîncredere în sine ca o consecinţă a abuzului, dorinţa de a oferi un cămin copiilor, ataşament faţă de agresor şi ideea de familie, ameninţările cu suicidul din partea partenerului etc. - le determină să tot încerce şi, uneori, rămân acolo până e prea târziu.

Consultată de Epoch Times, psihoterapeuta Oana Nica punctează şi ea un lucru care este important de subliniat şi anume că societatea şi noi, ca indivizi, tindem de multe ori să culpabilizăm chiar victima. Să o acuzăm pe femeia bătută sau pur şi simplu abuzată că nu pleacă de lângă abuzator, denotă o neînţelegere crasă a situaţiei. Victima trebuie sprijnită, înţeleasă, ajutată să se regăsească şi reechilibreze, nu pusă la zid. Şi, atenţie, abuzul nu înseamnă doar violenţă fizică, cum suntem adesea tentaţi să credem. Abuzul e de multe ori emoţional, ceea ce nu îl face mai puţin distructiv. Un partener toxic în plan emoţional îi poate distruge celuilalt stima de sine, îl poate face să îşi pună sub semnul întrebării reperele morale, percepţiile, raportarea la realitate, practic îl poate face din om neom.

Redăm opinia Oanei Nica

"Lucrând cu femei abuzate am auzit adesea că începutul violenţei fizice, de cele mai multe ori se situa după apariţia copilului. Violenţa traumatizează, fie că este emoţională, verbală sau fizică, şi traumatizează pentru că este o experienţă care se situează «în afara gamei de experienţe umane obişnuite» (American Psychiatric Association, 1987, p.247).

Trauma acestor femei care sunt abuzate şi a copiilor care sunt abuzaţi în propria familie, care îşi pierde de fapt noţiunea şi înţelesul de familie, devenind un mediu abuziv, neconţinător şi ameninţător, este repetitivă. Are timp să se implanteze în constituţia psihică a celui afectat, la fiecare nivel şi în mintea şi în percepţia sa despre lume şi viaţă şi în relaţiile şi comportamentele sale, pe termen lung. Adesea auzim "dar de ce nu ai plecat, de ce ai stat?", frază dură şi rece care ascunde o judecată de valoare şi o stigmatizare în spatele său. Nu, nu se poate pleca cel mai adesea, pentru că, în urma traumatizării repetate, a acestei experienţe "extra-ordinare", în afara înţelesului obişnuit, cum spuneam, al căminului cald şi iubitor, se formează un tipar de reacţie specifică în situaţii de abuz : amorţeala psihică.

Trauma ne afectează la nivel neurobiologic, la nivel de transmiţători, la nivel de supravieţuire. Paradoxul este că persoana abuzată, ajunge în timp să depindă de această anestezie, amorţeală psihică ca de un opioid. Exact, trauma generează stress şi persoana caută să nu mai simtă, se disociază, paralizează afectiv. În acest mod se intră într-un cerc vicios, devenind rezistentă la a căuta alte soluţii sănătoase, vii, ajutor, chiar de la cei din afara cercului închis de traumă. Pentru că nu mai poate să îşi gestioneze corect emoţiile şi reacţiile afective, persoana abuzată nu mai are acces la sine, la ceilalţi.

Ce se poate face în aceste situaţii ? Este nevoie că mediul/cei din jur să vină în întâmpinare, să nu închidă ochii, să prioritizeze siguranţă victimei, să ofere informaţii şi alternative, fără să judece, să blameze şi să preseze, în acelaşi timp cu sancţionarea agresorului pentru comportamentul violent.

Femeile aflate în relaţii abuzive ajung, de multe ori, să fie izolate de familie şi de prieteni. Ajunse în situaţii limită sau pur şi simplu în situaţii în care frica şi suferinţa sunt prea greu de gestionat, ele se simt disperate şi fără nicio scăpare sau ajutor. Le sugerăm femeilor care au nevoie de sprijin imediat şi de consiliere să apeleze la unul dintre contactele de mai jos. Uneori un simplu telefon poate deschide uşa dinspre iad spre normalitate.

https://anes.gov.ro/call-center/

Fundaţia Sensiblu

https://fundatiasensiblu.ro/?page_id=751

Asociaţia ANAIS

https://asociaţia-anais.ro/

Centrul Filia

https://centrulfilia.ro/contact/