"Mariupol e o MORGĂ imensă. Ruşii cărau cadavrele civililor cu camioane MAN" - MĂRTURII cutremurătoare din "iadul rusesc"

Au văzut iadul în Mariupol, dar au reuşit într-un final să scape cu bine. Este povestea dramatică a lui Oleksandr şi a Hannei, un cuplu de tineri care, cu greu a scăpat din oraşul ucrainean cucerit de Armata Rusă, la aproape trei luni de la declanşarea invaziei în Ucraina.

Acum, cei doi tineri au ajuns în Spania, unde au fost ajutaţi - să găsească unde să locuiască şi un loc de muncă - de "Voluntari în Europa", grupul fondat de românca Adriana Mureşan.

Epoch Times România a discutat cu ei pentru a le afla povestea.

Reporter: Prin ce aţi trecut în Mariupol până să reuşiţi să scăpaţi de acolo?

Oleksandr: Este o istorie foarte, foarte lungă. În primele zile a fost foarte "vesel", dar vreau să vă povestesc de ce ne-a fost atât de greu să părăsim Mariupolul încă de la început. M-am trezit în jurul orei şase dimineaţa, la 24 februarie, să merg la serviciu, abia mă angajasem, era prima zi de lucru într-un magazin cu jucării pentru copii. M-am aşezat să-mi beau cafeaua şi am aflat că a început războiul. În presă, chiar şi în Ukrainska Pravda, peste tot era dezinformare, iar eu am citit doar atât că urmează să aterizeze un grup de militari ruşi. Noi locuiam la marginea oraşului, la casă pe pământ, chiar lângă port, astfel că aterizarea lor ar fi avut loc foarte aproape de casa noastră.

Apoi, Hanna a fost trezită de câteva apeluri telefonice din Harkiv, aflând că oraşul a fost atacat. Am ieşit afară şi auzeam explozii deja pe malul stâng. Foarte aproape de noi se afla unitatea militară, noi încă nu realizam ce se întâmplă, continuam să ne pregătim să mergem la serviciu, erau oameni care deja începuseră să fugă din regiune, îşi umpleau maşinile cu lucruri, nu mai luau pe nimeni cu ei, pur şi simplu fugeau.

Am început să dăm telefon la companiile private de autocare, toate rutele au fost anulate, nici trenurile nu mai mergeau deja. Armata Rusă venea dinspre Crimeea, ataca partea stângă a malului chiar din prima zi. În primele două zile au împuşcat încontinuu, fără nicio clipă de respiro, deci era foarte periculos să urci în tren şi să încerci să părăseşti oraşul, astfel am decis să mergem pe jos spre casa mamei mele, pentru a fi mai departe de unitatea militară. Acolo am stat două săptămâni. Am încercat să plecăm din oraş, dar era imposibil sau foarte periculos. Cei ce aveau transport personal au reuşit să plece din oraş chiar în primele zile, restul au rămas blocaţi în oraş.

Reporter: Ce v-a speriat cel mai mult în timpul în care v-aţi aflat în Mariupolul asediat?

Oleksandr: Lumea rusă. Au fost două lucruri care ni s-au părut cele mai groaznice: bombardamentele şi ocupanţii ruşi. Mereu exista riscul ori să fii rănit în urma unui bombardament, ori să nu le placi ruşilor şi...

Magazinele s-au închis chiar din prima zi. În cea de-a cincea zi, Armata Rusă - care a trecut foarte repede pe lângă Melitopol şi Berdiansk şi se afla deja în orăşelul Manguş, Doneţk - a lăsat oraşul fără electricitate. Deci oraşul Mariupol era înconjurat din toate părţile în a cincea zi deja. Să ieşi din oraş în siguranţă era imposibil din cauza dezinformării transmise în primele zile de sabotorii ucraineni care făceau lucruri oribile. Anume sabotorii au distrus sistemul de semnalizare. Nu am înţeles logica acestor acţiuni, să distrugi sistemul de semnalizare nu face parte din acţiunile militare. În cea de-a opta zi de război, am rămas fără gaz. Fără apă am rămas atunci când nu mai era curent, întrucât pompele de apă depind de curent în Mariupol. Deci am rămas fără curent, gaz, apă şi orice comunicaţii.

Reporter: Cum v-aţi descurcat? De unde luaţi apă, mâncare?

Oleksandr: Apă luam de la izvor. Nu era bună de băut, trebuia fiartă. Noi am fost mai norocoşi, ne aflam la casă pe pământ şi aveam posibilitate să facem focul în sobă, să gătim, dar cei de la bloc nu aveau astfel de posibilităţi. Oamenii scoteau apa din calorifere sau luau din izvor şi o consumau aşa. Problemele au apărut mai târziu, când nu era nimic în magazine, nu aveam din ce găti, magazinele au fost jefuite. Erau şi ucraineni care furau din magazine pentru a avea ce mânca, însă erau pedepsiţi de soldaţii noştri. În mare parte ruşii jefuiau magazinele. Problemele cu mâncarea au apărut mai târziu, dar acum cei rămaşi nu mai au deloc ce mânca.

Aş vrea să adaug, cam în a cincea zi, ruşii au organizat un "coridor verde" pentru "evacuarea oamenilor". Au promis că nu vor împuşca. Acest "coridor verde" a fost menţinut doar timp de maxim patru ore. Noi nu ne-am dus, simţeam că e vorba despre o capcană. Aşa a şi fost. Acest "coridor verde" nu a fost realizat aşa cum s-a promis. Oamenii care s-au adunat au fost împuşcaţi.

Înţelegeţi? Ruşii spuneau că soldaţii ucraineni se ascund în spatele civililor şi nu-i lasă să plece din oraş. De fapt, lucrurile stăteau complet invers, ruşii au închis oamenii în oraş, îi ucideau şi manipulau astfel militarii ucrainenii forţându-i să se predea.

Reporter: Ceceni aţi văzut în regiunea unde vă aflaţi? Care dintre ei erau mai duri, soldaţii ruşi sau ceceni?

Oleksandr: Ceea ce povesteşte Rusia că ei sunt mari luptători, acestea sunt minciuni gogonate. Ei nu sunt decât nişte jefuitori iscusiţi. Ei veneau, filmau TikTokuri şi jefuiau din casele oamenilor până şi lenjeria de corp şi plecau. Iată ce fel de militari sunt ei. Poate pentru Armata Rusă ei sunt militari duri. Ei sunt la fel ca cei din Doneţk, Rusia, sunt toţi la fel, doar că cecenii umblă cu barbă şi vorbesc cu accent, în rest nicio diferenţă.

Reporter: Care a fost, pentru voi, cel mai dramatic moment, în timpul cât v-aţi aflat în Mariupol?

Oleksandr: Cadavrele de pe străzi. Primele zile, Hanna nu putea deloc să mănânce din cauza stresului, stătea pe podea şi plângea. Am văzut un prizonier, era cu ochii deschişi, conştient şi inconştient în acelaşi timp. Arăta oribil. Totul a fost făcut intenţionat ca să ne sperie, când noi deja ieşeam din oraş. Bombardamentele aveau loc haotic şi se desfăşurau prin tot oraşul. În prima zi, în regiunea în care ne aflam noi, au început să bombardeze cu rachete asupra caselor oamenilor, nu avea loc nicio luptă între militari, totul se întâmpla între soldaţii ruşi şi civilii ucraineni.

Hanna: A fost dramatic pentru mine că a trebuit să las motanul, nu îl puteam lua cu noi. Apoi, la sfârşitul lunii martie, a urmat bombardarea cu rachete cu fosfor asupra caselor de locuit, care se aprindeau şi ardeau ca chibriturile până în temelie.

În regiunea în care ne aflam noi nu era niciun obiectiv militar, nici măcar soldaţi, noi nu am văzut niciun soldat ucrainean cât timp am stat în Mariupol. Din ceea ce am observat, scopul soldaţilor ruşi era să distrugă complet oraşul şi să transforme ucrainenii în oameni loiali lor.

Încă un moment dramatic pentru mine a fost acela în care i-am dat telefon prietenei mele şi am întrebat-o dacă e bine şi ea mi-a zis că e bine, însă fetiţa şi bunica ei au fost acoperite sub dărâmături şi ucise în urma unui bombardament. Ea a rămas singură...

A mai fost un moment de neuitat, cineva dintre sabotori a anunţat că spre oraş s-au pornit oamenii lui Kadîrov şi că toată lumea trebuie să-şi lege o panglică albă la mână, la poartă, sau la maşină, în caz contrar va fi împuşcat. Sabotorii muncesc la greu în aceste zile în Ucraina. Însă atunci când am ajuns în oraş am observat că soldaţii ruşi aveau legată la mână panglică albă, pe când noi eram siguri că ei se leagă cu panglică roşie. Soldaţii ruşi râdeau de noi, întrucât au reuşit să ne transforme în ţinte pentru lunetiştii ucraineni, iar după aceea puteau să afirme că am fost împuşcaţi de ai noştri.

Să părăseşti oraşul era practic imposibil. Trebuia să arăţi loialitate faţă de Rusia, noi am trecut de trei ori verificările FSB-ului rus. Unii au reuşit să plece după ce au dat mită. La fiecare post de poliţie oamenii erau jefuiţi la propriu. Peste tot trebuia să dai mită.

Reporter: Aţi văzut şi crematorii?

Oleksandr: Da, am văzut. Personal am văzut cum ruşii transportau cadavre în camioane MAN. Acel camion abia se mişca deoarece era supraîncărcat. Camioanele erau pline cu cadavre ale civililor ucraineni ucişi de ruşi. Ei încearcă să ascundă crimele de război pe care le-au făcut, iau cu ei cadavrele, după care să poată spune că numărul civililor decedaţi ar fi de circa 500 de oameni. O grămadă dintre acele cadavre au fost îngropate la marginea oraşului sau chiar în oraş, ori le-au ars, astfel ca, ulterior, după ce vor pierde, ei vor pierde cu siguranţă acest război, să nu se afle niciodată numărul real de persoane ucise de ruşi.

Numărul persoanelor ucise în acest război nu îl cunoaşte nimeni, dar eu cred că e colosal, şi ar putea ajunge la 50.000 de oameni.

Trei dintre prietenii noştri au fost ucişi, despre restul nu ştim nimic. Până acum, toţi cei cu care am vorbit au pe cineva care a fost ucis în acest război. Numărul persoanelor decedate este colosal. Mulţi au murit pentru că nu li se dădeau medicamente.

Hanna: Eu m-am îmbolnăvit, aveam febră, m-am apropiat de soldaţii ruşi şi le-am cerut medicamente, ei mi-au răspuns că nu sunt şi nici nu vor fi, să nu aşteptăm medicamente. Acolo mai era o soră medicală care dorea să ajute, dar din cauză că i-au ars toate actele în casă, ruşii i-au zis că e nimeni şi nu are nici nume, aşa că mai bine să stea deoparte. Ea m-a ajutat să îmi revin. Probabil avea rezerve de medicamente şi ajuta oameni riscând cu propria viaţă.

Reporter: Ce v-a ţinut în viaţă în toată nebunia în care v-aţi aflat? De unde aţi luat forţa să speraţi că va fi bine?

Oleksandr: În primul rând, noi am înţeles că ai noştri nu se dau bătuţi, iar în al doilea rând, ştiam că atunci când voi fi în siguranţă nu voi tăcea, voi povesti întregii lumi ce înseamnă, de fapt, lumea rusă, cum este Rusia, Doneţk, Armata Rusă. Asta îmi dădea cel mai mult forţă. Soldaţii ruşi vorbeau foarte urât cu civilii ucraineni, foloseau un limbaj vulgar şi îi ameninţau pe toţi că îi vor împuşca.

Reporter: Ce părere aveaţi despre ruşi înainte de război şi ce credeţi despre ei acum

Oleksandr: Eram sigur că se va încerca transformarea Crimeei şi Donbasului în Transnistria, într-un conflict îngheţat şi nu mă gândeam anume la ce reprezintă Rusia în sine. Acum, după ce i-am cunoscut îndeaproape, părerea mea s-a schimbat radical. De fapt, atitudinea noastră faţă de Rusia a devenit una negativă. Ei au luat în captivitate un oraş întreg, oraşul nostru, şi torturează oamenii care au rămas acolo, psihic şi fizic. Oamenii mor de foame acolo. Noi am pierdut câte 15 kg de la începutul războiului. După ce ne-au luat în captivitate dormeam pe podea şi ne hrăneau o dată pe zi, iar ultimele cinci zile petrecute în Mariupol, nu ne-au mai hrănit deloc.

Reporter: Cum vă vedeţi viitorul începând din aceste momente?

Oleksandr: Acolo nu mai ai unde să revii, tot oraşul e o ruină enormă. Mariupol în prezent e un câmp plin cu bucăţi de beton şi o morgă imensă. Acolo nu mai ai unde să te întorci. Nu a mai rămas niciun locşor viu în Mariupol, totul a fost distrus până la temelie, nu a rămas nicio casă sau bloc de locuit întreg. Dar mai este şi faptul că ţara are nevoie de timp să-şi revină după acest război, având în vedere că toate aspectele necesare pentru viaţă au fost atinse. Dar, dacă pe scurt, în acest moment nu ne-am gândit ce am putea face mai departe, întrucât din momentul în care am reuşit să scăpăm de pe câmpul de luptă, mereu am fost pe fugă, având doar câteva zile de când ne aflăm într-un loc liniştit. Ne aflăm într-o stare de neimaginat, suntem epuizaţi.

Hanna avea chiar un jurnal al războiului, în care scria tot ce s-a întâmplat din prima zi de atac, dar a trebuit să-l ardă pentru a putea ieşi din Mariupol. Nu ştiam că e interzis să foloseşti cuvântul război, iar cei care îl foloseau şi vorbeau despre războiul Rusiei împotriva Ucrainei aveau de suferit enorm. Soldaţii ruşi ne-au spus să folosim expresia "operaţiunea specială din Donbas".

Atunci când s-a organizat evacuarea spre Zaporojie, am văzut 70 autobuze în apropiere, am început să plângem, ne-am dat seama că Ucraina nu a uitat de noi şi nu ne-a abandonat aşa cum ne spuneau soldaţii ruşi. De fapt, soldaţii ruşi au ocupat teritoriul şi nu ne lăsau să plecăm.

Încercăm totuşi să nu uităm de cei care sunt încă prizonieri acolo. Ruşii nu te obligă să mergi la muncă acolo, dar e suficient că acolo oamenii nu au ce mânca. Ei aduc ajutor material. Acolo stau 150.000 oameni, iar ei aduc două mii de cutii, le împart în timp ce filmează asta, dar de fapt le dau o cutie pe lună la prezentarea unui act de identitate, iar într-o cutie se află şase borcane de tocană şi câteva kg de crupe şi atât. În oraş nu a mai rămas nimic, nici măcar lemne de foc. Oamenii, pe bune, mor de foame. Mor chiar din cauza unor boli minore. Ocupanţii ruşi fac tot posibilul acum ca să-i transforme pe ucraineni în oameni loiali lor. Oamenii acolo trăiesc în teroare.

Noi am trecut prin asta. A trebuit să mimăm că suntem de acord cu toate, tăceam pentru a putea trece de toate coridoarele de filtrare organizate de ruşi şi să ieşim de acolo cât mai repede. A fost foarte greu. Am curăţat telefoanele, dar era foarte important să nu ştergi totul pentru că devenea dubios. Am aruncat şi ars tot ceea ce i-ar fi motivat pe ruşi să ne ia la întrebări. Ne temeam chiar să vorbim în ucraineană, ne străduiam, în principiu, să tăcem.

Trebuia să ai mare noroc ca să treci filtrarea ruşilor. Interogările erau foarte complicate, le înfăptuia FSB-ul, te puteau întreba acelaşi lucru de câteva ori pentru a verifica răspunsurile pe care le dai şi a-ţi observa reacţia. Unor oameni li se spunea să mai aştepte, alţii erau luaţi şi nu-i mai vedea nimeni. Într-una din zile au scos în faţa noastră un tânăr bătut complet, pentru a ne demonstra că aşa poate păţi fiecare. Ni s-a spus că ar fi fost soldat, dar nu era. Ce s-a întâmplat cu el, nu ştim.

Soldaţii ruşi ne spuneau că filtrarea e necesară pentru a identifica militarii ucraineni. Ei nu ştiu un lucru însă, soldaţii ucraineni niciodată nu se vor deghiza în civili pentru a părăsi ţara. De fapt, filtrarea era pentru a-i ucide pe toţi cei despre care ruşii ştiau din timp că sunt împotriva Rusiei şi a războiului. Ei aveau liste cu numele şi faptele fiecăruia. Cei ale căror nume se aflau în acele liste nu treceau filtrarea. Dacă nu erai loial Rusiei, nu treceai filtrarea. Ce se întâmpla cu acei oameni mai departe nu ştie nimeni. Noi am reuşit să plecăm.