Lumea bancară în centrul furtunii: Bancheri nedemni şi finanţe de tip cazinou

De ani de zile Barclays Bank manipula 'Indicele Libor'' (acronim pentru London Interbank Offered Rate), rata interbancară zilnică datorită căreia băncile îşi împrumută reciproc bani pe piaţa londoneză. Libor este utilizat pentru a defini ratele aplicate la contractele derivate, dar şi pentru a calcula dobânda la credite ipotecare şi împrumuturi acordate familiilor. Este vorba de sute de mii de miliarde de dolari (se vorbeşte de 800.000), fapt care aduce lumea bancară în centrul furtunii, se arată într-un editorial publicat de cotidianul catolic Avvenire.

'Necinste ridicată la nivel de sistem, incompetenţă şi nebunie' - aşa a fost stigmatizat comportamentul lui Bob Diamond, CEO al Barclays Bank, cu un salariu de bază anual de 4 milioane de lire sterline. Acelaşi personaj care s-a prezentat lumii financiare cu un an în urmă susţinând 'sfârşitul epocii remuşcărilor şi scuzelor pentru bancheri''. Diamond şi-a dat demisia şi este de imaginat ce sumă va primi la lichidare - preţul probabil al multor secrete de nemărturisit.

În realitate, nu este nimic nou sub soare: în urmă cu câteva zile s-a descoperit în conturile JP Morgan Chase, cea mai mare bancă din SUA, o 'gaură' de 2, apoi 3, ulterior 5, ajungându-se la 9 miliarde de dolari, rodul activităţii frenetice privind derivatele a unui comerciant francez care opera pe piaţa londoneză.

Cine va plăti manipularea ratelor de către Barclays? Răspunsul este că au plătit deja clienţii cu creditele, împrumuturile depozitele lor, la fel cum abisul sistemului bancar american în 2008 a fost plătit parţial de guvernul SUA, parţial de investitorii mici şi foarte mici.

Cum este posibil ca o singură instituţie de credit să îngenuncheze un întreg sistem şi să înşele milioane de contribuabili? Două concepţii se înfruntă aici. Pe de o parte, ''Volcker Rule'', după numele fostului preşedinte al Rezervei Federale - o lege care, dacă ar fi aplicată ar interzice băncilor mari activitatea speculativă cu ajutorul depozitelor clienţilor. Prin urmare fără tranzacţii la Bursă, fără investiţii în instrumente financiare derivate şi fără participaţii la fonduri speculative de peste 3%. Pe de altă parte, este vorba de expresia providenţială 'too big to fail', prea mare pentru a eşua, care s-a transformat rapid într-un fel de doctrină nedeclarată a iresponsabilităţii, datorită căreia dimensiunea unei mari bănci o scuteşte practic de criteriile de prudenţă pe care ar trebui să le adopte, deoarece în caz contrar ar putea pune în pericol sistemul însuşi.

''A venit timpul să se pună capăt acestor practici odată pentru totdeauna', a tunat de la Bruxelles, preşedintele Comisiei Europene Barroso. Aceleaşi cuvinte au fost rostite şi de premierul Cameron şi de preşedintele Obama.

Finanţele-cazinou lipsite de orice reguli au zguduit iluzia privind mâna invizibilă a pieţei, care de la Adam Smith şi până la Ronald Reagan s-a crezut că era suficientă pentru a reglementa cursurile financiare. Niciodată nu a mai suferit doctrina economică o lovitură ca aceasta.

Barclays Bank, cu o istorie de peste 300 de ani, simbol al respectabilităţii bancare a City, unde în vigoare este mottoul, 'my word is my bond'', a fost de acord să plătească o amendă de 451 de milioane de dolari, care ar putea fi doar începutul, potrivit cotidianului La Stampa. Cu siguranţă nu a acţionat singură: site-urile financiare menţionează numele a cel puţin altor 5-6 coloşi, europeni si americani, adevăraţi piloni ai economiei financiare globale, care ar fi participat la falsificare.

Un Libor manipulat aproape sigur a avut drept consecinţă un 'spread' mai mare pentru ţări ca Italia, Spania şi chiar Franţa. Scăderea fiscală pe care Europa şi-o autoimpune este rezonabilă şi importantă, dar ea are cu adevarat sens numai dacă regulile nu sunt falsificate şi nu se mai permite mai marilor finanţelor mondiale să-i modifice parametrii în favoarea lor.

'Există ceva putred în cultura bancară', titra marţi 'Bloomberg', principalul site al operatorilor financiari globali. Dar dacă Bloomberg are dreptate, nu este suficient să elimini bonusurile mari ale bancherilor internaţionali, trebuie să se schimbe regulile finanţelor internaţionale şi să se înlocuiască nu unul sau două personaje de la vârf, ci o bună parte a conducerii financiare globale.

Eliminarea paralelă a 'putreziciunii' culturii bancare şi a culturii cheltuielilor publice ar putea fi calea de ieşire cea mai puţin dureroasă din criza financiară. Sacrificiilor financiare şi reducerilor de servicii publice care li se cer cetăţenilor din cele mai îndatorate ţări ar trebui să le corespundă sacrificii financiare ale acţionarilor companiilor financiare cele mai îndrăzneţe. Înlocuirea claselor politice ar putea avea drept contrapunct înlocuirea elitelor financiare cele mai compromise.

Ceva începe să se mişte: încercările palide de a stabili reguli companiilor de 'rating', sunt însoţite de proiecte de reformă mai radicale, care au apărut chiar în Marea Britanie, rezultat al guvernatorului Băncii Angliei, Mervyn King, în baza cărora să nu se mai întâmple aşa cum se întâmplă în multe ţări avansate financiar, ca economiile cetăţeanului mediu să fie utilizate, fără ştiinţa sa, pentru operaţiuni financiare riscante.