Liiceanu, despre "cea mai înalt-luciferică performanţă a răului": Experimentul Piteşti în versiunea 2017
alte articole
La mai bine de şase decenii de la cumplitul Fenomen Piteşti când, "reeducaţi" prin tortură, deţinuţii anticomunişti pactizau cu torţionarii lor, lagărul de reeducare a fost mutat în sufragerie, în faţa televizorului, remarcă filozoful Gabriel Liiceanu într-un amplu articol dedicat paradoxalei transformări a românilor săraci în susţinători ai PSD.
"Într-un videoreportaj publicat de Adevărul pe 19 februarie, am văzut oamenii scoşi de PSD într-o piaţă a Piteştiului. I-am văzut „manifestându-se”, unii dintre ei spunându-şi păsul în faţa unui microfon, şuierând cuvintele care se strecurau, molfăite, prin şanţurile din gură. Cele 20 de minute ale filmului – rar grotescul m-a răscolit şi m-a tulburat mai tare – erau însoţite de un text cu titlul Ura scindează România: experimentul Piteşti varianta 2017. M-am întrebat, văzându-l, ce aveau totuşi în comun teribilele scene de tortură petrecute între 1949-1952 în închisoarea din Piteşti (în regia unuia dintre cei mai teribili torţionari ai secolului, Eugen Ţurcanu, coordonat de şeful Securităţii, Alexandru Nikolski), cu manifestaţia din 18 februarie a celor din piaţa Vasile Milea. Nimic, desigur, din conţinutul experimentului. Atunci? Nu se grăbiseră oare autorii dând textului acest titlu intens hiperbolizat? La ce răspundea el?", scrie Liiceanu pe Contributors.
Filozoful îşi răspunde singur la propria întrebare: autorii articolului se refereau la rezultatul experimentului, nu la conţinutul lui. Şi în cumpliţii ani '50, ca şi acum, cei care produceau suferinţa îşi făcuseră aliaţi din victimele lor. Şi doar asta contează.
"Cum spun cei doi autori ai textului, Cristian Delcea şi Mircea Barbu: după 70 de ani, Piteştiul rămăsese, iată, prin cei 4000 de oameni care strigau „PSD, PSD / România roşie!”, „locul în care victimele se transformă în călăi, printr-o falsificare flagrantă a realităţii”.
Liiceanu remarcă faptul că, spre deosebire de falsificarea realităţii din anii ᾽50, când victimele erau bătute la tălpi, torturate, obligate să-şi înghită propriile excremente şi voma, actuala falsificare a fost obţinută la altă scară şi cu alte metode, tehnici de pătrundere în creierul oamenilor.
"Astăzi nu mai e aşa. Astăzi avem alte tehnici de pătrundere în creierul oamenilor. Astăzi avem televizor, avem profesionişti ai intoxicării (care-şi spun „jurnalişti” sau „moderatori”), iar „victimele” şi călăii” nu mai arată nici ele la fel. Astăzi, lagărul de reeducare a fost mutat în sufragerie, în faţa televizorului, victima stă pe un scaun sau pe o canapea, bea bere sau ronţăie snack-uri, iar torţionarul îi suceşte creierii instalat pe un ecran.
Astăzi gâdele nu te mai bagă cu capul în hârdău; astăzi el are aerul pios al unui misionar, are indignarea în gât şi marile cuvinte ale umanităţii – cinste, adevăr, dreptate – pe buze. Astăzi, fecalele sunt pregătite pentru a fi înghiţite cu creierul. Iar rezultatul este magnific: un post de televiziune transformat în centru de reeducare avariază, în câteva ore, minţile câtorva milioane faţă de cele câteva sute, în câţiva ani, dintr-un lagăr de reeducare. Mai rău: prin ingredientele de tabloid pe care le introduc în noua dietă excremenţială destinată „consumului spiritual” – prin calomnie, linşaj public şi senzaţionalul de mahala –, aceste canale ale jurnalismului infracţional produc pe bandă, în numele „libertăţii de expresie”, victime addicted, care îşi revendică porţia de drog în fiecare seară. După care, „răspândind în aer un aspru miros de sărăcie, umilinţă şi neputinţă” (Delcea&Barbu), ele sunt scoase în piaţă şi puse să-i aplaude pe cei care, furând tot, i-au lăsat, ca simbol al mizeriei lor, cu gurile ştirbe.
Ce siguri sunt, îţi spui, politicienii noştri care au devastat România, pe operaţia de întunecare a minţilor desfăşurată în anii tranziţiei, dacă au curajul să deschidă în plină piaţă, că la Piteşti sau la Cotroceni, vitrina mizeriei poporului român! Şi ce cinism, Dumnezeule!, să expui în faţa întregii lumi victimele jafurilor tale sistematice din ultimele două-trei decenii! L-am auzit pe şeful unui partid din România auto-intitulat socialist – vorbea de la nivelul palatelor sale, al hotelurilor sale, al piscinelor şi terenurilor de tenis „dotate cu nocturnă” – adresându-se celor-fără-de-dinţi, înainte de a-i trimite la „contra-manifestaţie”, cu aceste cuvinte: „Să le spunem alegătorilor noştri că pot avea o viaţă mai bună”.
Aceasta este esenţa „reeducării”, pesemne cea mai înalt-luciferică performanţă a răului: a împinge victima până în punctul în care devine aptă să preia partitura supliciatorului său. Cum de e permisă în zilele noastre, după ce i-ai răpit unui popor discernământul, o asemenea scamatorie? Cum să transformi răul pe care i-l faci cuiva în prilej de recunoştinţă? Îmi vin în minte teribilele cuvinte ale lui Francois Furet cu care se încheie Prefaţa la ediţia franceză a cărţii lui Ierunca, Fenomenul Piteşti: „Cei morţi acolo şi cei care au supravieţuit au fost privaţi până şi de propria lor nefericire” ***.
Şi totuşi trebuie făcut ceva. Nu mai putem sta – iată s-au făcut deja 70 de ani (1947- 2017) şi în curând vom sărbători o sută de la naşterea României Mari – fără dinţi în faţa Europei. „Guvernul Grindeanu” ar putea da, în plină zi de astă dată, o ordonanţă de urgenţă prin care să se deschidă în buget un capitol special pentru repararea gurilor ştirbe ale românilor. De unde să vină banii? Din averile adunate de-a lungul mandatelor de penalii Coaliţiei PSD – ALDE, urmăriţi în justiţie şi totuşi puşi recent pe liste şi intraţi în Parlament.", concluzionează filozoful.
Articolul integral poate fi citit aici
Fenomenul Piteşti
Orchestrat de comunişti în baza unor idei aduse din URSS, "Fenomenul Piteşti" sau "Experimentul Piteşti”, cum i se mai spune, s-a desfăşurat între noiembrie 1949 şi decembrie 1951 în mai multe închisori din România comunistă (în principal la Piteşti şi Gherla, dar şi la Suceava, Canal, Târgu Ocna ori Braşov) şi a constat în distrugerea fizică şi morală a tinerilor închişi în penitenciare. Practic, comuniştii au vizat anihilarea viitoarei elite intelectuale a României, prin distrugerea credinţei şi fibrei morale din om şi transformarea acestuia într-o creatură obedientă, lipsită de demnitate şi valori.
Înfometaţi, bătuţi, umiliţi, torturaţi, tinerii erau obligaţi să-şi renege tot ce îi definise anterior ca oameni şi să devină, la rândul lor, torţionari, să-şi toarne colegii, să-i chinuie şi să-i bată. Torturaţi fizic şi moral în moduri greu de imaginat de către o minte normală, deţinuţii nu aveau dreptul nici măcar să moară. Sinuciderea era interzisă la Piteşti iar cei ucişi pe parcurs erau consideraţi "rebuturi în reeducare."
Mai multe informaţii pe acest subiect puteţi accesa aici, citind mărturiile unuia dintre supravieţuitorii iadului de la Piteşti.
