Libertatea sub asediu. Cum a sfidat Lituania Uniunea Sovietică acum 35 de ani [Video]

Lituanienii au comemorat, marţi, cea de-a 35-a aniversare a tentativei sângeroase a Uniunii Sovietice de a-şi reafirma controlul asupra ţării lor, la doar câteva luni după ce aceasta devenise primul stat baltic care şi-a declarat independenţa faţă de Moscova, relatează TVP World.

Intervenţia din 1991 a văzut forţele sovietice lansând atacuri asupra unor obiective-cheie din întreaga ţară, cel mai infam fiind asaltul cu tancuri asupra Turnului de Televiziune din Vilnius, care a lăsat mai mulţi morţi şi sute de răniţi.

Dar lituanienii au refuzat să fie intimidaţi. Neclintiţi în faţa intimidării Kremlinului, protestatarii şi-au menţinut poziţiile, iar forţele sovietice s-au retras în cele din urmă, nereuşind să-şi atingă obiectivele.

În loc să restabilească autoritatea, represiunea a accelerat dezintegrarea Uniunii Sovietice, evidenţiind în acelaşi timp incapacitatea Moscovei de a-şi controla republicile prin practici de tip „bully-boy”. Pentru URSS, sfârşitul era la vedere. Pentru Lituania, un nou început.

Vântul schimbării

Cu doi ani mai devreme, regimurile comuniste se prăbuşiseră în Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, România şi în alte părţi. Acum, Uniunea Sovietică însăşi se destrăma din interior.

Inspiraţi de frământările revoluţionare de dincolo de graniţele lor, precum şi de aparenta renunţare a liderului sovietic Mihail Gorbaciov la „Doctrina Brejnev” (o politică externă sovietică ce afirma, în esenţă, dreptul Moscovei de a-şi folosi armata în orice ţară din spatele Cortinei de Fier), lituanienii au început să conteste deschis autoritatea sovietică.

Mişcarea Sąjūdis, fondată în 1988, a devenit principala forţă care milita pentru suveranitate, iar în 1990, când Lituania a organizat primele alegeri libere de la Al Doilea Război Mondial, candidaţii susţinuţi de Sąjūdis au obţinut o victorie categorică.

Îmbărbătat de acest mandat, Consiliul Suprem a declarat curând restaurarea independenţei Lituaniei, făcând din ţară prima republică sovietică ce s-a desprins de Moscova.

Deja zguduit de prăbuşirea comunismului în Europa de Est, Kremlinul nu a tratat cu uşurinţă sfidarea Lituaniei. Gorbaciov a ripostat cu o blocadă economică.

A urmat apoi o intensificare a presiunii politice. Din nou, Lituania nu a cedat. Cu opţiunile alternative epuizate, trupele sovietice au intrat în acţiune pe 8 ianuarie 1991, pentru a restabili controlul.

Scuturi umane

Garnizoanele sovietice deja staţionate în interiorul Lituaniei au fost întărite cu unităţi de elită ale KGB, în aşteptarea unor noi ordine. Acestea au venit pe 11 ianuarie.

Cu o zi înainte, Consiliului Suprem al Lituaniei i se ceruse să renunţe la revendicarea independenţei ţării, iar apoi a urmat un ultimatum prin care i se cerea să se conformeze până la ora 15:00.

Însă, chiar înainte ca termenul să expire, trupele sovietice au trecut la acţiune. Până la prânz, pe 11 ianuarie, ele ocupaseră Departamentul Apărării Naţionale şi Casa Presei din Vilnius, capitala Lituaniei.

Acest lucru nu s-a petrecut însă fără dificultăţi. La luarea cu asalt a acestor clădiri, trupele s-au confruntat cu mulţimi furioase. S-a tras cu muniţie reală pentru restabilirea ordinii şi, deşi au fost raportaţi mai mulţi răniţi, acest lucru nu a descurajat populaţia.

Pe măsură ce ziua avansa, tot mai mulţi oameni au ieşit în stradă, înfruntând iarna aspră a Balticii pentru a se aduna în jurul obiectivelor strategice şi a acţiona ca scuturi umane. Cei prezenţi îşi amintesc marile focuri aprinse pentru a ţine frigul la distanţă.

Acest sentiment de solidaritate a pătruns toate nivelurile societăţii. Deşi Casa Presei căzuse, pe 12 ianuarie a apărut primul număr al publicaţiei Lituania Liberă. Tipărită în lituaniană, rusă şi poloneză, aceasta a fost realizată în comun de jurnalişti din 13 publicaţii diferite.

„Unitatea, calmul şi demnitatea noastră sunt singurele arme pe care le putem şi le vom putea folosi întotdeauna împotriva forţei brutale a ocupanţilor”, se arăta în editorial.

În pofida acestui apel la calm, tensiunile au crescut şi mai mult în acea zi, când preşedintele Consiliului Suprem, Vytautas Landsbergis, a anunţat că încercările sale repetate de a lua legătura cu Gorbaciov au eşuat.

Când s-a aflat că generalul Vladislav Acalov, ministru adjunct al apărării al Uniunii Sovietice, sosise în Lituania pentru a supraveghea personal operaţiunea militară, a devenit clar că o confruntare majoră era inevitabilă. Aceasta a avut loc în primele ore ale zilei de 13 ianuarie.

Rezistenţa

La scurt timp după miezul nopţii, unităţi sovietice au început să tragă cu cartuşe oarbe asupra Turnului TV din Vilnius şi să folosească lumini de mare intensitate pentru a dezorienta civilii adunaţi la baza acestuia.

Situaţia a continuat să escaladeze, iar curând s-a tras cu muniţie reală pe deasupra capetelor, spărgând ferestre şi acoperindu-i pe lituanienii de dedesubt cu cioburi şi resturi. Apoi au venit tancurile, înaintând prin mulţimi.

„Trupele au străpuns apărările ridicate de peste 1.000 de protestatari care se adunaseră pentru a proteja un centru lituanian de radio şi televiziune în jurul orei 02:00, ora locală”, relata BBC la acea vreme.

„Soldaţii au spart apoi ferestrele de sticlă ale staţiei şi i-au copleşit pe apărătorii înarmaţi cu beţe”, adăuga postul.

Transportoare blindate dotate cu difuzoare transmiteau mesaje prin care publicul era îndemnat să se disperseze: „Lituanieni, nu vă opuneţi — guvernul vostru v-a înşelat. Mergeţi acasă la familiile şi copiii voştri.”

„Mulţi dintre lituanieni au refuzat să se retragă sub atacuri, iar focurile sporadice au continuat cel puţin 90 de minute”, scria BBC.

În acelaşi timp, posturi de radio şi televiziune din întreaga ţară au devenit ţinte, iar transmisiunile lor au fost întrerupte brusc.

„Ne adresăm tuturor celor care ne aud. Este posibil ca (armata) să ne poată înfrânge prin forţă sau să ne închidă gura, dar nimeni nu ne va face să renunţăm la libertate şi independenţă”, declara un prezentator înainte de a fi scos de pe post.

În mod oarecum neaşteptat, un post din Kaunas a reluat emisia în toiul nopţii pentru a oferi actualizări.

„Ce altceva am fi putut face? Cântecul Laisvė (Libertate) a fost difuzat probabil de vreo 50 de ori... Dar asta i-a inspirat pe toţi. Toată lumea aştepta să vadă ce va urma”, a spus ulterior jurnalistul Vidas Mačiulis pentru platforma LRT.

Zorii zilei

14 lituanieni au murit în acea noapte, 13 dintre ei în apărarea turnului TV — unii au fost împuşcaţi, alţii zdrobiţi de tancuri şi vehicule blindate. Pe măsură ce se lumina de ziua, un sentiment de nelinişte s-a aşternut asupra Vilniusului: era clar că următoarea ţintă va fi clădirea parlamentului lituanian.

Însă masacrul din faţa turnului TV nu a frânt spiritul ţării, ci l-a întărit. Curând, mulţimea din faţa clădirii parlamentului a ajuns la aproximativ 100.000 de persoane, potrivit surselor oficiale parlamentare.

Nu erau doar localnici. Oameni sosiseră din întreaga ţară, iar printre ei fluturau în vânt zeci de steaguri lituaniene alături de drapele poloneze, ucrainene, bieloruse şi chiar ruseşti.

Baricadele au fost ridicate în grabă, au fost săpate şanţuri antitanc şi distribuite cocktailuri Molotov.

Peste 100 de camioane şi autobuze au blocat drumurile, în timp ce civilii au întărit clădirea parlamentului cu ţepi de oţel de 2,5 metri, pe care unii şi-au înfipt ordinele de încorporare militară; alţii, actele de identitate sovietice.

În interior, voluntari înarmaţi patrulau pe coridoare, pregătindu-se de luptă; unii, temându-se de un atac chimic, purtau măşti de gaze. Numărându-se cu sutele, aceştia includeau vameşi, grăniceri, studenţi, personal de securitate şi alţii asemenea.

Anterior, în momentul de maximă criză şi în prezenţa lui Landsbergis, ei depuseseră un jurământ de apărare a independenţei Lituaniei.

Din fericire, ordinul ca trupele sovietice să ia cu asalt clădirea nu a mai venit niciodată.

Încăpăţânarea rezistenţei lituaniene a derutat Kremlinul, iar în timp ce Gorbaciov ezita, rivalul său politic, Boris Elţîn (pe atunci preşedinte al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse), a condamnat folosirea forţei şi i-a chemat pe soldaţii ruşi să nu asculte ordinele de a trage.

Pe măsură ce ţările occidentale s-au alăturat condamnării, a devenit clar că acţiunea militară a Uniunii Sovietice îşi pierduse elanul.

Ce a urmat

Deşi ce era mai rău trecuse, tensiunile au persistat, iar situaţia a rămas volatilă. Timp de săptămâni, voluntarii au continuat să păzească parlamentul, o clădire acum acoperită de saci cu nisip şi fortificaţii improvizate. Dincolo de Vilnius, alte provocări sovietice au mai curmat câteva vieţi.

Când Moscova a fost zguduită de o lovitură de stat de cinci zile, în august 1991, Vilnius s-a ridicat din nou să se apere, localnicii strângând rândurile pentru a proteja parlamentul şi ciocnindu-se pentru scurt timp cu unităţi sovietice.

La aflarea veştii că lovitura de stat a eşuat, lituanienii au sărbătorit dărâmând monumentul lui Lenin care se afla de aproape 40 de ani în faţa sediului KGB din oraş. Câteva zile mai târziu, în septembrie 1991, Boris Elţîn a recunoscut oficial independenţa Lituaniei.

Prezentul

Ziua de 13 ianuarie, cea mai sângeroasă dintre toate, este acum comemorată ca Ziua Apărătorilor Libertăţii, multe ceremonii fiind marcate prin aprinderea de focuri deschise, simbol al acelor nopţi reci în care mii de oameni au ieşit în stradă.

În 2019, 67 de foşti ofiţeri şi oficiali sovietici au fost condamnaţi pentru crimele comise în timpul evenimentelor din ianuarie, toţi, cu excepţia unuia, fiind condamnaţi în lipsă din cauza refuzului Rusiei de a coopera.

De atunci, Moscova a încercat în mod repetat să distorsioneze istoria, sugerând chiar că victimele ar fi fost ucise de lituanieni înşişi, într-o operaţiune sub steag fals.

Aceste minciuni sfruntate nu au păcălit pe nimeni şi, în afara orbitei imediate a Kremlinului, aceste evenimente sunt din ce în ce mai mult creditate cu remodelarea Europei.

„Evenimentele din ianuarie 1991 au jucat un rol decisiv în depăşirea divizării continentului nostru. La acea vreme, rezistenţa împotriva Uniunii Sovietice părea aproape un gest fără speranţă, dar ceea ce s-a întâmplat în acea noapte la Vilnius a avut ecouri în întreaga lume — trimiţând unde de şoc care au sfărâmat, în cele din urmă, imperiul sovietic”, spune Ursula von der Leyen, preşedinta Comisiei Europene.