Lecţiile misiunii NATO din Libia, pentru Siria

Intervenţia NATO în Libia în urmă cu un an a ajutat la prevenirea unei catastrofe umanitare şi a creat condiţiile pentru ca cetăţenii Libiei să pună capăt dictaturii lui Moammar Gaddafi. Astăzi, dezbaterea crescândă cu privire la o intervenţie în Siria ridică întrebări legitime dacă Libia a reprezentat o situaţie unică, relevă John Podesta, şeful de personal al preşedintelui Bill Clinton în perioada 1998-2001 şi preşedinte al Center for American Progress din Washington, şi Ken Gude, vicepreşedintele centrului, care semnează articolul publicat miercuri de ziarul rus de limbă engleză The Moscow Times.

Operaţiunea militară din Libia a subliniat importante îmbunătăţiri în leadershipul european, dar nu se poate miza pe repetarea pe viitor a condiţiilor care stau la baza succesului misiunii. Succesul NATO în Libia riscă să eclipseze deficienţele persistente în capacităţile militare ale Europei, consideră semnatarii articolului.

Dacă în contextul dezintegrării Iugoslaviei, SUA au deţinut leadershipul, în Libia rolurile s-au inversat: vest-europenii au presat SUA să acţioneze. Modul în care Barack Obama a adus SUA în efortul de protejare a civililor libieni a calmat îngrijorările europene cu privire la aroganţa americană ce s-a dezvoltat în urma războiului din Irak, relevă autorii analizei. A făcut posibile o coaliţie largă de ţări şi primul apel la intervenţie făcut vreodată de Liga Arabă. Decizia lui Obama că SUA trebuie să joace un rol de sprijinire, în contextul în care alţi parteneri din NATO - în special Franţa şi Marea Britanie - preiau conducerea, a consolidat percepţia globală privind legitimitatea misiunii.

Dezbaterea crescândă cu privire la o intervenţie în Siria ridică întrebarea dacă Libia a reprezentat o situaţie unică. Apropierea Libiei de Europa a redus barierele în calea participării şi a stimulat sentimentul de responsabilitate al Europei, în contextul în care Gaddafi era desconsiderat şi avea puţini prieteni. În plus, multe ţări europene aveau interese directe în Libia iar acest lucru a reprezentat o miză clară. Opoziţia libiană faţă de Gaddafi a fost relativ bine organizată, recunoscută de comunitatea internaţională, şi a solicitat în mod explicit intervenţie din afară.

În timp ce condiţiile din Libia au fost optime, situaţia din Siria este mai degrabă fără egal de complicată pentru orice intervenţie. În primul rând, amplasarea Siriei în Mediterana de Est nu este la fel de avantajoasă ca poziţia Libiei în Africa de Nord. În plus, graniţele Siriei cu Turcia, Irakul, Libanul şi Israelul prezintă provocări unice pentru securitatea regională, având în vedere potenţialul nu numai de conflict internaţional, ci şi de destabilizare a fluxurilor transfrontaliere de refugiaţi. Siria are, de asemenea, aliaţi - în primul rând Rusia, cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU.

Obstacolele semnificative în calea intervenţiei şi riscul real de a înrăutăţi o situaţie deja gravă fac din intervenţia militară directă în Siria o posibilitate îndepărtată în acest moment, cred autorii analizei. Acest lucru este tragic în multe privinţe, dar nu înseamnă că momentul pozitiv Libia s-a pierdut în întregime. Chiar dacă s-a terminat cu un eşec, acordul Ligii Arabe cu regimul preşedintelui sirian Bashar al-Assad, de a permite observatori în Siria pentru a facilita încetarea conflictului, a fost intermediat, aşa cum a declarat ministrul de externe al Omanului 'pentru a salva lumea arabă de o intervenţie occidentală'.

Misiunea Ligii Arabe nu a oprit uciderile, dar a reprezentat o escaladare a presiunii pentru a pune capăt măcelului şi s-a bazat pe efectul de pârghie dobândit în Libia. Pentru NATO, acest efect de pârghie depinde de capacitatea membrilor săi de a-şi mobiliza voinţa şi resursele pentru a interveni, dacă este necesar. În Libia, Europa a avut în cele din urma voinţa de a conduce, dar îi lipseau în mare măsură mijloacele şi astfel s-a bazat foarte mult pe SUA.

Din păcate, criza economică actuală exercită o presiune descendentă asupra bugetelor apărării din NATO şi arată necesitatea unei cooperări mai strânse între membrii europeni ai alianţei. Este posibil ca efectele nocive ale reducerilor bugetare să se amplifice dacă toate guvernele europene reduc cheltuielile în aceleaşi zone. Comandantul Forţelor Aeriene germane, general-locotenent Aarne Kreuzinger-Janik a avertizat că acest lucru va crea 'lacune şi deficite şi mai mari'. Guvernele europene trebuie să asigure acum că îşi investesc resursele limitate în zonele potrivite.

Alianţa trans-atlantică a ajuns la o răscruce, sunt de părere autorii articolului. Pe drumul mai puţin bătătorit se află o mai mare coordonare privind atât obiectivele strategice cât şi dezvoltarea capacităţilor militare - în special în Europa, unde guvernele trebuie să aloce mai bine resursele între ele pentru a depăşi deficienţele-cheie puse în lumină de operaţiunea din Libia. Drumul mai bătătorit duce la o suprapunere inutilă şi la investiţii mai mici în tehnologii-cheie, lăsând lacune mai ample ca oricând în capacitatea de apărare a Europei.

Dacă Europa vrea să construiască pe succesul din Libia, trebuie să meargă pe drumul mai puţin bătătorit, conchid semnatarii.