Italia: Principalele partide italiene PdL şi PD pe jumătate moarte

Au fost suficiente două luni pentru ca premierul Mario Monti să pună la pământ cele două partide principale italiene, Poporul Libertăţii (PdL, centru-dreapta) şi Partidul Democrat (PD, centru-stânga), care nu reuşesc să ofere ţării nicio idee şi nicio perspectivă. În acest fel, bipolarismul este expus riscului, se arată într-o analiză publicată în ultimul număr de revista italiană L'Espresso.

În timp ce guvernul Monti îşi continuă acţiunea, forţele politice majore, pentru a da un sens sprijinului lor faţă de un guvern tehnocrat chemat să găsească un remediu la incapacitatea politicii, par să fie în căutarea unui echilibru dificil. PdL şi PD sprijină guvernul - cu mai puţină fermitate primul, cu mai multă hotărâre al doilea - încercând în acelaşi timp să-şi păstreze o fizionomie proprie, pentru a concilia obiectivul dublu şi parţial contrastant de a apărea responsabile în faţa ţării şi de a trimite mesaje reconfortante pentru alegătorii lor.

Este uimitor însă că nici unul, nici celălalt nu au idei clare cu privire la viitorul sistemului politic, precum şi la rolul pe care îl vor juca în cadrul acestuia. În schimb, cel de-al treilea pol şi în special acţionarul său majoritar, Uniunea Democraţilor Creştini şi de Centru (UDC), îl sprijină necondiţionat pe Monti şi nu îşi ascunde obiectivul de a dori să profite de această etapă pentru a revoluţiona structura sistemului politico-partinic. Scopul său este de a lăsa definitiv în spate bipolarismul - insistenţa asupra unui sistem electoral proporţional fiind confirmarea.

PD şi PdL, dimpotrivă, apar confuze şi nu reuşesc să le comunice cetăţenilor nicio idee de cum să repună în mişcare sistemul politic. Ambele, divizate în interior nu privind aspecte marginale ci marile perspective pe termen lung, par incapabile să se repună în discuţie şi să se regândească radical pentru a reveni la rolul de protagonişti ai politicii italiene. Declaraţiile confuze şi multicolore cu privire la problema reformei electorale (un element crucial pentru a defini forma sistemului de guvernare) sunt o dovadă în acest sens.

Prin urmare, întrebarea legitimă care se pune este cum s-a putut ajunge în acest punct? Cum este posibil ca cele două partide majore italiene, care pentru un timp, în 2008, au părut capabile să se transforme în protagonistele unei structuri bipolare mai solide şi mai puţin fragmentate, au irosit acea ocazie iar astăzi nu mai sunt în situaţia de a se face promotoarele unor propuneri programatice şi politice de guvernare?

Un răspuns ar putea fi următorul: politica italiană a fost timp de aproape 20 de ani hipnotizată de Silvio Berlusconi. Hipnotizată a fost clasa conducătoare din ''Forza Italia'', mai întâi, iar apoi din Poportul Libertăţii. Această clasă conducătoare a acţionat ca şi cum Berlusconi politicianul ar fi fost nemuritor, iar la adăpostul acestei iluzii s-a preocupat în principal de construirea propriei puteri, dar nu de partid politic capabil să-şi trăiască propria viaţă şi mai ales nu de partid care ar putea vorbi tuturor moderaţilor.

Hipnotizată a fost însă şi stânga italiană care, după şocul provocat de înfrângerea din 1994, s-a străduit tot timpul să înţeleagă fenomenul Berlusconi. Nu puţini din interiorul stângii şi al PD au respins în totalitate noutatea reprezentată de un lider care se punea în raport direct cu alegătorii şi le vorbea într-un mod cu totul nou. Aparent ignorând ceea ce se întâmpla în marile democraţii occidentale, au demonizat acea noutate, catalogată diferit prin termeni cum ar fi populism, plebiscitarism, leaderism, ajungând să stigmatizeze chiar şi acele tentative făcute la stânga - de Walter Veltroni, de exemplu - de a moderniza partidul, acţiunea şi comunicarea politică.

În acelaşi timp, a lipsit capacitatea de a înţelege raţiunile profunde ale succesului lui Berlusconi, capacitatea acestuia de a se sintoniza cu preferinţele şi dorinţele multor italieni. Astfel, oscilând între dorinţa de a răspunde provocării şi respingerea unui nou mod de a face politică (neînţeles în esenţa sa şi prea pripit confundat cu persoana lui Berlusconi), clasa conducătoare a PD nu a reuşit să dea o direcţie propriului partid, să construiască proiecte convingătoare şi nici să producă o categorie politică nouă la înălţimea sarcinii sale.

Rezultatul este că astăzi, aceiaşi care ar fi trebuit să devină protagoniştii unui sistem politic ce în sfârşit nu mai este blocat, sunt ostatici ai unei a treia forţe, ce vrea să restabilească acel sistem blocat.