Italia: A venit vremea să plece toate grupurile conducătoare care ocupă aceleaşi fotolii de 20 de ani

În Italia este în curs o rebeliune împotriva grupurilor conducătoare care de 20 de ani ocupă aceleaşi fotolii, deoarece schimbarea într-o democraţie nu este opţională, se arată într-un articol publicat de L'Espresso în ediţia de luni.

Toată lumea este de acord că alegerile administrative au dat ''ultima împărtăşanie'' sistemului partidelor astfel încât la apropiatele alegeri politice ''vor suna clopotele de moarte'', exceptând cazul în care partidele vor reuşi să amâne ''funeraliile'', recuperând creditarea şi consensul printr-o mulţime de reforme, pe ultima scurtătură a legislaturii. Aceasta începând cu autoreforma: legile cu privire la finanţarea publică, democraţia internă a partidelor, regulile jocului electoral.

Dar nu aceasta cer italienii în cor, ci mai nemilos: Să plece toţi! Să plece liderii cu ''curtea miracolelor'' a lor, să plece grupurile conducătoare, să plece parlamentarii cu cinci legislaturi la activ, să plece şi funcţionarii salariaţi. Alegătorii nu se revoltă împotriva partidelor, ci a oamenilor de partid. Aceasta pentru că au transformat politica într-o profesie prea profitabilă, pentru că în ultimii 20 de ani au guvernat pe rând cu rezultatul ajungerii în mizerie absolută. Şi, în sfârsit, pentru că sunt mereu acolo, lipiţi de fotoliul lor din brocart. În a doua Republică s-au schimbat de mai multe ori siglele partidelor dar feţele nu, au rămas întotdeauna aceleaşi.

De aici succesul recent al ''grillinilor'', care nu depinde cu siguranţă de carisma purtătorului lor de cuvânt naţional (actorul Beppe Grillo, fondatorul ''Movimento 5 Stelle'', o mişcare a cetăţenilor liberi pentru o Italie de cinci stele: apă, mediu, trasporturi, conectivitate, dezvoltare, n.red). Dacă aceasta ar fi problema, dacă ar fi suficient un comic sau un actor pentru a obţine plinul la urne, atunci la următoarele alegeri ar trebui ca italienii să asiste la o provocare între Beppe Grillo şi cântăreţul Adriano Celentano, cu Fiorello (comic, cântăreţ prezentator de radio şi TV, n.red.) care încarnează al treilea pol.

Vor exista însă întotdeauna o dreapta contrapusă stângii, catolicii, socialiştii, liberalii. Dar va câştiga cel care va şti să intercepteze această dorinţă de a alege persoane oarecare, normale, fără un trecut politic în spate.

Cine sunt ''grillinii''? Federico Pizzarotti, care a candidat din partea mişcării pentru funcţia de primar la Parma, este un manager de proiect la un institut bancar. Candidatul de la Genova, Paolo Putti, lucrează ca educator într-o cooperativă socială. La Palermo a candidat Riccardo Nuti, un analist de procese antreprenoriale într-o companie de telecomunicaţii. La Alessandria (nord-vesul Italiei) a candidat pentru funcţia de primar Angelo Malerba, bursier la ASL (Associazione Sicurezza Lavoro).

Pe scurt, o revoluţie, care promite dacă nu ghilotinarea capetelor, atunci a carierelor - cele ale profesioniştilor puterii, ale politicienilor de cursă lungă. Chiar şi persoane mai tinere decât fostul premier Massimo D'Alema vor fi stânjenite. Primarul Florenţei, Matteo Renzi, este în politică din 1996. Fostul ministru al justiţiei, Angelino Alfano, ''l'enfant prodige'' al Poporului Libertăţii (PdL), este parlamentar din 2001.

Totuşi, sub această furie iconoclastă clocoteşte o energie dătătoare de viaţă, aceeaşi care, în urmă cu 25 de secole a aprins focul democraţiei. Deoarece într-o democraţie guvernezi şi eşti guvernat pe rând, spunea Aristotel. Prin urmare, orice post public electiv este întotdeauna temporar, nu trebuie să se transforme într-o meserie iar după ce l-ai desfăşurat redevii cetăţean.

Ar fi foarte rău să se definească drept 'antipolitică' această instanţă de reînnoire, de înlocuire de oameni şi idei. Mai degrabă este 'superpolitică', potrivit L'Espresso. Concepe politica drept un serviciu făcut celorlalţi, ca o paranteză în propriul parcurs existenţial. Nu este deloc adevărat că angajarea politică cere o abilitate specială, precum cea a inginerului sau chirurgului. Dimpotrivă, este adevărat contrariul: este mai bine ca inexperţii să intre în Parlament, după toate daunele pe care le-au provocat aşa-zişii experţi.

De altfel, această regulă este valabilă şi pentru preşedintele SUA, Barack Obama: două mandate ajung. Dacă în Italia ar exista un alt Obama, i s-ar putea acorda chiar trei mandate. Dar cu ''fauna'' politică de care au parte italienii, un mandat este chiar prea mult, conchide L'Espresso.