„Între păduri şi ape”. Transilvania prin ochiul unui englez călător

La mijlocul anilor ’30, Paddy, un tânăr englez cultivat şi nonconformist, îşi întrerupe studiile pentru un an şi porneşte într-o călătorie la pas prin Europa, din Olanda până la Constantinopol. Iar după patruzeci de ani, Paddy (Patrick Leigh Fermor), consacrat deja ca unul dintre cei mai mari stilişti ai literaturii secolului XX, aşterne pe hârtie o capodoperă a memorialisticii de călătorie din prima parte a secolului XX: La pas spre Constantinopol: de la Dunărea de mijloc până la Porţile de Fier, o adevărată odisee de tinereţe pe care o compune din însemnările de pe drum.

Al doilea volum al cărţii- Între păduri şi ape- care cuprinde în majoritatea ei consemnări despre ţinuturile româneşti şi oamenii locurilor, este povestea călătoriei de la graniţa austriacă până la Porţile de Fier, printr-o Europa Centrală ce sfidează trecerea timpului şi semnele de rău augur ale istoriei. În inima ei, Transilvania interbelică văzută prin ochii drumeţului străin ne pare astăzi un tărâm îndepărtat, desprins din legendă şi mit. În păduri lumina şi penumbra au nuanţe nesfârşite, munţii ascund unghere pline de mister, conacele păstrează pitorescul vechii nobilimi, iar satele îşi etalează în tihnă tradiţiile. Şi, mai presus de toate, diversitatea oamenilor nu împiedică ospitalitatea, prietenia şi chiar dragostea, notele dominante ale acestor pagini de neuitat.

„Ritmul călătoriei mele încetinise, noţiunea timpului se topise […]. Revoluţia industrială lăsase aceste regiuni neatinse, iar ritmul vieţii era cu multe decenii în urma celui occidental - poate cu 100 de ani - când şederile la ţară erau la fel de lungi şi de liniştite ca în romanele englezeşti sau ruseşti ale vremii; în această provincie uitată de lume, vizitatorii din Occident erau primiţi cu braţele deschise”.

Pentru tânărul călător englez aceste „trei luni de popasuri tihnite în sudul Transilvaniei” au fost „vremuri binecuvântate şi fericite”. Limba vorbită cu sonorităţile ei latineşti, îl încânta.

Folosirea cuvintelor „om”, „femeie”, „ochi”, „nas”, „mână” şi „foaie” cu sonorităţile lor latineşti: homo, femina, nasus, manus, folium, canis, bos, vacca şi caballus sunau „delirant în mintea” englezului iubitor de aventură şi istorie. „Cât de ciudat mi se părea să găsesc cuvinte latineşti aşa departe de ţările înrudite! Marea Neagră o mărginea la est, slavona la nord şi sud, în timp ce la vest era îngrădită de dactilii fino-ungrici ai maghiarilor. Până la sfârşitul amiezii, aceste schimburi lingvistice ne-au adus la orăşelul Ineu- Borosjenő, cum apărea pe harta mea antebelică, unde tocmai se închidea ziua de târg. Se auzeau peste tot mugete, behăieli şi guiţat, căruţele erau încărcate, îngrăditurile sricate şi gardurile stivuite.”

De asemea, viitorul istoric îşi pune întrebări despre continuitatea geto-dacă pe teritoriul Transilvaniei, consultând tot felul de surse, maghiare de asemenea.

„[…] un nou-venit nepriceput ar putea să se întrebe timid: nu se poate oare ca răspunsul să se afle undeva la mijloc? Valahii erau răspândiţi peste tot în sud-estul Europei; nu cumva erau câţiva şi în Transilvania când au năvălit acolo maghiarii, pe lângă slavii nomazi? De asemenea, se poate ca aceşti presupuşi valahi din Transilvania să nu fi fost parte dintr-o populaţie răspândită pe un teritoriu mai amplu şi nu neapărat nucleul întregului neam, după cum susţin românii? Ambele tabere ar spune nu. Maghiarii insistă pe ideea de vid, românii pe ideea de vatră a unei prezenţe neîntrerupte”.

„Dacă am şti ce s-a întâmplat la retragerea aureliană”, va exclama retoric, tânărul călător, propunând o temă de reflecţie şi o elegantă ieşire din dilemă: „însă, înafară de frazele incerte ale lui Vopisan nu ştim nimic altceva- tăcerea şi întunericul s-au aşternut vreme de o mie de ani”.