Gazul de şist: De ce Europa nu ar trebui să-şi facă iluzii (Les Echos)
Chiar dacă, în cele din urmă, lucrările de exploatare a gazului şi petrolului de şist vor fi autorizate în Europa, ele nu vor determina pe continent o ascensiune economică de aceeaşi amploare ca în SUA, susţine cotidianul francez Les Echos.
Gazul de şist a devenit în Franţa obiectul tuturor fantasmelor şi va rămâne un subiect de actualitate şi săptămâna aceasta, în condiţiile în care Consiliul Constituţional al Franţei urmează să-şi dea extrem de aşteptatul verdict pe marginea unei legi ce interzice în Hexagon respectiva tehnică de exploatare. Anularea acestei interdicţii va permite, potrivit partizanilor exploatărilor în domeniu, reducerea facturilor la energie, restaurarea competitivităţii industriei franceze, crearea a sute şi mii de locuri de muncă.
Potrivit Administraţiei americane pentru informaţie în domeniul energiei (US EIA), în Franţa ar exista considerabile rezerve de gaz şi petrol de şist: 3.870 de miliarde de metri cubi de gaz şi 4,7 miliarde de barili de petrol, adică 80 de ani de consum pentru gaz şi circa 60 de ani pentru consumul de petrol. Într-adevăr, aceste informaţii sunt în stare să alimenteze cele mai fantasmagorice visuri, comentează Les Echos.
De altfel, francezii nu sunt singurii care au astfel de "fantasme", continuă Les Echos, subliniind că Polonia visează să-şi reducă dependenţa faţă de Rusia, în timp ce Marea Britanie speră să compenseze declinul câmpurilor sale de exploatare din Marea Nordului.
Este adevărat că în SUA aceste hidrocarburi non-convenţionale au provocat o revoluţie industrială. În perioada 2005-2012, producţia de gaz a crescut în SUA cu 33%, iar cea de petrol - cu 28%. Potrivit unui recent studiu realizat de IHS Cera (care consiliază industria petrolieră), acest boom a condus, în 2012, la crearea a 2,1 milioane de locuri de muncă (inclusiv indirecte), a generat 75 de miliarde de dolari şi a majorat veniturile fiecărei familii cu circa 1.200 de dolari.
SUA au profitat de două ori de efectul "petrolului şi gazului de şist": economia americană a beneficiat nu doar de relansarea activităţii din industria petrolieră, ci şi de scăderea spectaculoasă a preţului la gaz, determinată de creşterea producţiei. Un avantaj competitiv enorm, de care au beneficiat industriile mari consumatoare de energie. Independenţa energetică a continentului nord-american este considerată o ipoteză plauzibilă pentru decenii de acum încolo.
Cu toate acestea, după cum subliniază cotidianul francez menţionat, Europa nu este America. Chiar dacă vor fi anihilate dubiile în legătură cu efectul poluant al acestui tip de exploatări şi chiar dacă tehnologia utilizată, faimoasa fracturare hidraulică, va fi autorizată peste tot, gazul de şist nu va provoca în Europa un salt economic de aceeaşi amploare ca în SUA. Acest argument este invocat în mod constant de opozanţii exploatărilor de şist, dar şi de experţi din industria petrolieră şi gaziferă, subliniază Les Echos.
Potrivit publicaţiei franceze citate, nu a fost realizat niciun studiu serios pe marginea acestui subiect. Astăzi, nimeni nu are nicio idee despre potenţialul real al Europei în domeniu. Estimările avansate de US EIA şi de alte administraţii naţionale americane se referă în special la hidrocarburile prezente la mare adâncime, şi nu la cele recuperabile cu nişte costuri acceptabile.
Însă, se întâmplă foarte rar ca rata de recuperare să fie superioară câtorva procente. Chiar dacă aceasta ar atinge în medie 10% - un nivel mai degrabă optimist - producţia potenţială a gazului de şist nu va depăşi, în total în Europa, 1.300 de miliarde de metri cubi. Adică, o producţie pentru 25 de ani, reprezentând doar 5% din consumul european anual. Desigur, acesta este un calcul extrem de teoretic, dar care are meritul să stabilească scara corectă: în SUA, gazul non-convenţional a reprezentat 56% din consumul pentru 2012, aminteşte Les Echos.
Rapiditatea şi amploarea avântului economic de partea cealaltă a Atlanticului nu vor putea să fie reeditate în Europa, continuă ziarul economic francez, care explică faptul că toate "condiţiile excepţionale" care există în SUA nu sunt reunite pe continentul european: prezenţa unor industrii petroliere şi gazifere importante, material de foraj "abundent", o amplă reţea de gazoducte, întinse spaţii pustii, care le-au permis americanilor să foreze 200.000 de puţuri în numai câţiva ani.
Şi contextul juridic a avut un rol important: cetăţenii americani sunt proprietari ai subsolului de sub terenurile lor şi au interesul financiar direct să semneze cu companiile. În Europa, nu doar infrastructura rămâne limitată, ci şi reglementările locale sunt mai constrângătoare.
Polonia, care a început exploatările de şist în 2008, nu a forat decât vreo 40 de puţuri. În Danemarca, primele forări au fost decalate cu un an, pentru a realiza studii de impact avansate. La fel se prezintă situaţia şi în Marea Britanie: "În Europa va fi nevoie de cel puţin zece ani între momentul demarării unui sit de exploatare şi intrarea efectiv în producţie, comparativ cu cei trei ani de cât este nevoie în SUA", prognozează un specialist în industrie. "De asemenea, din raţiuni de acceptare, va fi nevoie fără îndoială de limitarea numărului de forări simultane în aceeaşi zonă", adaugă expertul, citat de Les Echos.
Potrivit unui recent studiu al Bloomberg Energy Finance, costurile de producţie din SUA ar fi între 50 şi 100 la sută mai mari decât cele din SUA.
Mai puţin masivă şi mai întinsă ca timp, producţia hidrocarburilor de şist în Europa va fi mai costisitoare şi fără îndoială insuficientă pentru a face să scadă preţurile la acestea sau pentru a reduce dependenţa energetică a continentului. Chiar dacă Franţa ar ajunge să producă 30% din cantitatea de gaz pe care o consumă, ea nu-şi va reduce factura la energie decât cu 3-4 miliarde de euro pe an, dintr-un total de 70 de miliarde, cât s-a înregistrat în 2012.
Impactul privind locurile de muncă va fi de asemenea limitat. Rarele estimări efectuate asupra acestui subiect de SIA Conseil în Franţa sau de Poyry în Marea Britanie nu au putut decât să extrapoleze experienţa americană, bazată pe calcularea numărului de locuri de muncă în funcţie de miliardele de metri cubi produse sau de numărul de puţuri. Calcule care se soldează, în cel mai bun caz, cu câteva zeci de mii de locuri de muncă în fiecare ţară europeană.
Desigur, acest lucru nu este unul neglijabil în vremurile economice actuale. Cu toate acestea, gazul de şist nu constituie reţeta-miracol care îi va permite Europei să iasă din criză, conchide Les Echos.
