Forumul Judecătorilor: OUG-ul lui Toader pune în pericol însuşi parcursul României ca stat membru al Consiliului Europei

Forumul Judecătorilor din România trage un semnal de alarmă: OUG privind legile justiţiei promovat de ministrul Tudorel Toader nu respecta recomandările Comisiei de la Veneţia sau GRECO, iar consecinţele pot fi extrem de grave.
Tudorel Toader(Ministrul Justitiei),
Tudorel Toader(Ministrul Justitiei), (Florin Chirila/Epoch Times)

Asociaţia Forumul Judecătorilor din România a lansat acuzaţii dure, în cadrul unui comunicat citat de G4media, după proiectul de ordonanţă de urgenţă privind legile justiţiei care a apărut în presă.

OUG-ul, care ar urma să fie adoptat în şedinţa de luni a Guvernului, nu asigură punerea de acord a legilor justiţiei cu recomandările Comisiei de la Veneţia sau GRECO, a explicat Forumul Judecătorilor, care avertizează că sunt puse în pericol în continuare stabilitatea şi independenţa sistemului judiciar.

Vă prezentăm mai jos comunicatul integral:

Având în vedere că Legile de modificare ale celor trei Legi ale Justiţiei, respectiv Legea nr. 303/2004 republicată privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 304/2004 republicată privind organizarea judiciară şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, au fost promulgate, ultimele două fiind publicate în Monitorul Oficial al României şi intrate în vigoare, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România atrage atenţia asupra faptului că proiectul de Ordonanţă de Urgenţă, în forma care circulă public, nu asigură punerea de acord a Legilor de modificare a acestor acte normative cu recomandările Comisiei de la Veneţia sau GRECO, continuând să fie puse în pericol stabilitatea şi independenţa sistemului judiciar şi, pe cale de consecinţă, însuşi parcursul României ca stat membru al Consiliului Europei.

Astfel, conform Avizului Comisiei de la Veneţia din 13 iulie 2018, puterea legislativă şi puterea executivă din România au obligaţia de a regândi imediat sistemul de numire/revocare al procurorilor în funcţii de conducere la nivel înalt, în vederea asigurării condiţiilor pentru un proces de numire/revocare neutru şi obiectiv, prin menţinerea rolului unor autorităţi, cum sunt Preşedintele şi Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), în măsură să contrabalanseze influenţa Ministrului Justiţiei. De asemenea, Comisia de la Veneţia a sugerat ca, în contextul reformei ample a magistraturii ce se doreşte a fi realizată, principiul independenţei să fie adăugat listei principiilor care guvernează activitatea procurorilor. În plus, potrivit Anexei IX la Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, România s-a obligat să asigure independenţa efectivă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, însă, prin modificările aduse, această independenţă este iluzorie atât timp cât revocarea procurorilor şefi ai acestei unităţi de parchet rămâne la discreţia Ministrului Justiţiei.

Apreciem ca şi după adoptarea Ordonanţei de Urgenţă în forma vehiculată public Ministrul Justiţiei continuă să aibă un cvasi-monopol în ceea ce priveşte numirea/revocarea procurorilor cu funcţii de conducere la nivelul D.N.A, D.I.I.C.O.T. şi a Parchetului General, având în vedere că Preşedintele României nu se poate opune decât o singură dată ceea ce înseamnă că, după exercitarea acestui drept de veto, va fi obligat să desemneze/revoce pe procurorul-şef dorit/nedorit de executiv, funcţia prezidenţială fiind golită de orice conţinut şi nemaiputând contrabalansa eventualele excese ale politicului. Totodată, observăm că nici legea nr. 303/2004 cu modificările aduse prin Legea nr. 242/2018, nici Ordonanţa de Urgenţă propusă nu prevede că avizul secţiei de Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii necesar atât la numirea, cât şi la revocarea procurorilor şefi să fie unul conform, acesta putând deveni doar un act pur formal, astfel încât există riscul ca Ministrul Justiţiei să numească în funcţii de conduce
re persoane agreate de puterea politică sau să revoce din aceste funcţii persoanele care nu pot fi controlate politic. Or, o asemenea libertate lăsată factorului politic înseamnă periclitarea în mod grav a independenţei sistemului judiciar.

Această atribuţie a Ministrului Justiţiei trebuie coroborată cu dispoziţiile din Legea nr. 304-2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 207/2018, care creează structurile speciale pentru cercetarea infracţiunilor săvârşite de magistraţi. Dat fiind faptul că Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie se află în subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este vital pentru menţinerea independenţei sistemului judiciar ca Procurorul General să fie dincolo de orice influenţă politică.

Subliniem faptul că, prin Avizul din 13 iulie 2018, Comisia de la Veneţia a sugerat reconsiderarea înfiinţării unei secţii speciale pentru anchetarea magistraţilor, propunând ca alternativă folosirea unor procurori specializaţi, simultan cu măsuri de salvgardare procedurale eficiente. Comisia de la Veneţia a stabilit că ”Folosirea procurorilor specializaţi în astfel de cazuri [corupţie, spălare de bani, trafic de influenţă etc.] a fost angajată cu succes în multe state. Infracţiunile în cauză sunt specializate şi pot fi mai bine investigate şi urmărite de personal specializat. În plus, investigarea acestor infracţiuni necesită foarte des persoane cu experienţă specială în domenii foarte specifice. Cu condiţia ca actele procurorului specializat să facă obiectul unui control judiciar adecvat, aduce multe beneficii şi nu există obiecţii generale faţă de un astfel de sistem.” CDL-AD (2014)041, Aviz interimar privind proiectul de lege privind Parchetul de Stat al Muntenegrului, par.17, 18 şi 23.

De asemenea, prin Raportul ad hoc privind România (Regula 34) adoptat de Grupul de state împotriva corupţiei (GRECO), la cea de-a 79-a Reuniune Plenară (Strasbourg, 19-23 martie 2018), s-a indicat faptul că secţia pare că ”o anomalie în actuala structură instituţională, în special datorită (i) faptului că nu au existat date sau evaluări specifice care să demonstreze existenţa unor probleme structurale în justiţie care să justifice o astfel de iniţiativă; (ii) din cauza modului în care este desemnată conducerea şi (iii) a faptului că această secţie nu ar avea la dispoziţie anchetatori şi instrumente de investigaţie adecvate, spre deosebire de alte organe de urmărire penală specializate. În plus, s-a arătat că acest organism ar fi supraîncărcat imediat din pricina proiectelor de dispoziţii care prevăd transferul imediat al multor cauze de la alte parchete, în timp ce numărul mic de personal nu este corespunzător pentru soluţionarea acestora. Mai mult, această nouă secţie va urmări infracţiunile, chiar dacă sunt
implicate alte persoane, împreună cu magistraţii (spre exemplu, funcţionari publici, oficiali aleşi, oameni de afaceri etc.), în conformitate cu formularea amendamentelor propuse la articolul 88 ind.1 alin.11 din Legea nr.304/2004. Aceasta ar putea conduce la conflicte de competenţă cu parchetele specializate existente (DNA, DIICOT, parchetele militare), chiar dacă autorităţile amintesc că astfel de conflicte sunt, în mod normal, soluţionate de Procurorul General. Mai important, există şi temeri că această secţie ar putea fi uşor utilizată, în mod abuziv, pentru a se elimina cauzele tratate de parchetele specializate sau pentru a interfera în cauzele importante, sensibile, în cazul în care reclamaţiile împotriva unui magistrat au fost depuse incidental în acea cauză, deoarece ar intra automat în competenţa noii secţii.

Subliniem că una din anomaliile la care se referă şi GRECO are în vedere modul de alegere al Procurorului-şef al noii Secţii de investigare a magistraţilor. Deşi Secţia este, practic, o componentă a Ministerului Public, propunerea de numire a unei anumite persoane în această funcţie de conducere revine unei comisii în care cei care au puterea de decizie sunt judecători din cadrul Secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, judecători care nu sunt desemnaţi în această comisie într-un mod aleatoriu (de ex. prin tragere la sorţi), pentru a evita orice suspiciune, ci sunt nominalizaţi doar cei care au funcţionat la o instanţă de grad de cel puţin curte de apel (art. 88³ alin 2 lit. a din Legea nr. 207/2018). Or, aceasta înseamnă că numai judecătorii cu grad de curte de apel şi care au funcţionat la o asemenea instanţă vor face parte din comisie şi vor decide cine va fi Procurorul-şef al Secţiei de investigare a magistraţilor. Numirea într-o funcţie de o asemenea importanţă trebuie să se facă de o comisie care la rândul ei trebuie să respecte criterii de transparenţă, imparţialitate, competenţă profesională partajată cu a celui intervievat. Însă, în condiţiile în care legea instituie un monopol al unei anumite categorii de judecători din cadrul Secţiei de Judecători ai Consiliului Superior al Magistraturii, care trebuie să evalueze competenţa profesională şi managerială a unui procuror de carieră, aceste criterii nu sunt respectate, fiind încălcat şi principiul separaţiei de cariere. În condiţiile în care comisia este alcătuita în majoritate de judecători din categoria mai sus indicată, iar plenul Consiliului Superior al Magistraturii (care trebuie să numească pe procurorul-şef al Secţiei de investigare a magistraţilor) este compus în majoritate din judecători este evident că procurorii din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu vor putea participa, în mod efectiv, la desemnarea şi ulterior aprobarea Procurorului-şef.

De asemenea, o altă anomalie priveşte modul de evaluare a procurorilor care vor activa în cadrul acestei secţii speciale. Art. 88 ind. 5 alin 7 din Legea nr. 207/2018 prevede că evaluarea se face de Inspecţia Judiciară, care, pe lângă activitatea profesională a candidatului, va analiza şi sesizările făcute de persoanele cercetate şi de rezultatul acestora. Or, în condiţiile în care doar o sancţiune disciplinară poate reprezenta un impediment pentru participarea la selecţie, introducerea acestui criteriu de evaluare poate conduce la abuzuri şi interpretări subiective din partea evaluatorilor. Articolul mai sus citat introduce pentru prima oară în legislaţia româneasca posibilitatea ca Inspecţia Judiciară să evalueze un magsitrat. O asemenea excepţie de la regulă (evaluarea făcându-se de comisii desemnate de colegiile de conducere ale Parchetelor pentru procurori) nu îşi găseşte vreo justificare logică.

Având în vedere aceste disfuncţionalităţi de reglementare sesizate şi de Comisia de la Veneţia, şi de GRECO, apreciem că se impune abrogarea dispoziţiilor art 88 ind. 1 – art. 88 ind. 9 din Legea nr. 304/2004 modificată prin Legea nr. 207/2018 până la momentul când aceste dispoziţii vor fi puse în concordanţa cu recomandările Comisiei de la Veneţia, recomandări care nu sunt facultative, ci obligatorii.

Un alt aspect pe care îl sesizăm şi care poate duce la slăbirea sistemului judiciar are în vedere dispoziţiile care prevăd dublarea perioadei de pregătire în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii (la patru ani de la doi ani în prezent).

În opinia Comisiei de la Veneţia, publicată în data de 13 iulie 2018, dublarea perioadei de pregătire în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, combinată cu alte modificări poate afecta în mod serios „eficienţa şi calitatea actului de justiţie”. Mai mult, blocajul instituţional ce poate fi generat de prevederile amintite afectează chiar înfăptuirea justiţiei şi independenţa sa, atât în componenta instituţională, ce priveşte buna funcţionare a sistemului judiciar, cât şi în componenta sa personală, care se referă la independenţa judecătorului. Ordonanţa de Urgenţă recunoaşte în preambulul său că sistemul judiciar este subdimensionat, ceea ce înseamnă că păstrarea acestei dispoziţii va contribui la menţinerea acestei carenţe.

De aceea, se impune, de urgenţă, eliminarea acestor prevederi privitoare la activitatea INM sau, cel puţin, amânarea intrării în vigoare, cel mai devreme până în anul 2022.

Deşi această schimbare a sistemului principal de selecţie şi formare a viitorilor magistraţi are efectele cele mai grave, conjugat cu majorarea vechimii necesare pentru promovarea în funcţie, având în vedere creşterea volumului de activitate în instanţe sau parchete, numărul posturilor vacante în prezent la instanţele şi parchetele superioare şi dificultatea notorie a ocupării posturilor de la judecătorii şi parchetele de pe lângă acestea prin admitere directă în magistratură la standarde rezonabile, este surprinzator că intenţia exprimată prin proiectul de Ordonanţă de Urgenţă nu este de a corecta cele mai importante cauze care ar putea duce la un colaps sub aspectul resurselor umane şi sub aspectul calităţii actului de justiţie (ce nu au putut fi excluse de un studiu de impact), ci doar de a profita de valul de nemulţumiri din magistratură cu privire la efectele negative de ansamblu ale modificărilor ce se doresc a fi aduse legilor de organizare a justiţiei şi legislaţiei în materie penală, nemulţumiri care s-ar manifesta inclusiv prin opţiuni masive de pensionare (astfel cum s-a mai întâmplat în anul 2009), pentru a arăta că, din toate cauzele de iminent colaps, este aleasă doar cea care constituia pentru unii magistraţi – care îndeplineau condiţiile pentru pensionare anticipată – şi un beneficiu raportat la cariera profesională şi la condiţiile dificile de lucru trecute, prezente şi viitoare. În schimb, se optează pentru menţinerea posibilităţii de detaşare a magistraţilor în funcţii de demnitate publică (spre exemplu, chiar la Ministerul Justiţiei), deşi există o decizie a Curţii Constituţionale cu privire la o incompatibilitate cu statutul profesiei, la nivelul Legii fundamentale.

Suntem de părere că modificările preconizate, dacă vor avea un impact negativ asupra sistemului judiciar, aşa cum s-a semnalat în mod repetat, vor determina inclusiv un val de pensionări ale magistraţilor cu peste 25 de ani vechime, deci soluţia este de a corecta cele mai importante cauze care pot afecta recrutarea şi mobilitatea magistraţilor, pentru a menţine un volum de activitate rezonabil, uniform, şi a creşte gradul de atractivitate pentru cei interesaţi de admiterea în profesie (inclusiv juriştii cu peste 5 ani vechime, cu o cât mai bună pregătire profesională), iar nu de a aplica o “corecţie” unora dintre cei nemulţumiţi de ansamblul modificărilor.

În ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la promovarea efectivă la instanţele şi parchetele superioare, promovare care se va face în baza unor criterii subiective, respectiv „evaluarea activităţii şi conduitei din ultimii 3 ani”, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind dublată de un interviu formal susţinut în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, eliminându-se probele scrise, cu caracter teoretic şi/sau practic, acest sistem va conduce la instituirea unui proces de control evident al promovărilor şi la sfârşitul meritocraţiei în magistratură.

Inechitatea în reglementarea procedurilor de promovare la instanţele superioare este cu atât mai evidentă cu cât gradul de exigenţă profesională trebuie să fie direct proporţional cu ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar român, fiind necesar ca la instanţa supremă, dar şi la instanţele superioare să îşi desfăşoare activitatea judecători care au dovedit că deţin cunoştinţe teoretice şi practice temeinice în specializarea pentru care candidează.

Prin aceste dispoziţii se nesocotesc flagrant şi actele internaţionale care consacră principiile fundamentale privind independenţa judecătorilor – importanţa selecţiei, pregătirii şi a conduitei profesionale a acestora, respectiv a standardelor obiective ce se impun a fi respectate atât la intrarea în profesia de magistrat, cât şi la instituirea modalităţilor de promovare.

​ Standardele obiective se impun nu numai pentru a exclude influenţele politice, ci şi pentru a preveni riscul apariţiei favoritismului, conservatorismului şi a „nepotismului”, care există în măsura în care numirile sunt făcute într-o manieră nestructurată. Deşi experienţa profesională corespunzătoare este o condiţie importantă pentru promovare, vechimea în muncă, în lumea modernă, nu mai este general acceptată ca principiu dominant de determinare a promovării.

Amintim că, prin Raportul ad hoc privind România (Regula 34) adoptat de Grupul de state împotriva corupţiei (GRECO), la cea de-a 79-a Reuniune Plenară (Strasbourg, 19-23 martie 2018), s-au reţinut următoarele: ”31. Modificările propuse conţin în continuare o proporţie de subiectivitate in procesul de selecţie şi de luare a deciziilor privind promovările, care prevede o procedură de promovare în două etape, ultima etapă constând într-o evaluare a muncii şi comportamentului din ultima perioadă. Amendamentele prevăd, de asemenea, în sarcina CSM să elaboreze şi să adopte norme privind procedura de organizare a acestor evaluări, inclusiv numirile la comisia responsabilă şi aspectele particulare care trebuie evaluate. GRECO a auzit temeri cu privire la faptul că acest nou sistem ar lăsa mai mult spaţiu pentru influenţele personale sau politice în deciziile privind cariera, care ar putea avea impact asupra neutralităţii şi integrităţii sistemului judiciar şi că ar fi, astfel, esenţial ca CSM să elaboreze norme adecv
aţe pentru a preveni astfel de riscuri, inclusiv criterii clare şi obiective pentru a ghida viitoarele decizii ale comisiei de selecţie. 32. Din cauza riscurilor şi incertitudinilor menţionate mai sus, GRECO recomandă (i) să se analizeze corespunzător impactul modificărilor asupra viitoarei structuri de personal a instanţelor şi parchetelor pentru a fi adoptate măsurile tranzitorii necesare şi (ii) regulamentul de aplicare ce urmează a fi adoptat de CSM cu privire la promovarea judecătorilor şi procurorilor să reglementeze criterii adecvate, obiective şi clare, care să aibă în vedere calificările şi meritele reale ale acestora.”

Apreciem că se impune eliminarea acestui mod de evaluare a magistraţilor în vederea promovării, iar pe termen scurt, cel puţin, amânarea intrării în vigoare a acestor dispoziţii până la punerea lor de acord cu recomandările Comisiei de la Veneţia.

În ce priveşte Legea nr. 234/2018 de completare a Legii nr. 317/2004, învederăm că modificarea esenţială se referă la rolul şi atribuţiile stabilite pentru Consiliul Superior al Magistraturii, ca organism colegial.

Considerăm că rearanjarea rolurilor şi atribuţiilor între Plenul CSM şi Secţiile CSM conduce la afectarea rolului constituţional al CSM şi la depăşirea atribuţiilor constituţionale specifice Secţiilor, contrar art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), precum şi art. 134 alin. (2) şi (4) din Constituţia României. Dacă s-ar accepta posibilitatea ca atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, adică ale Consiliului Superior al Magistraturii ca organ colectiv şi reprezentativ, să fie distribuite celor două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, ar însemna că vor funcţiona de facto două structuri de tip Consiliul Superior al Magistraturii – una pentru judecători şi una pentru procurori. Însă, această soluţie legislativă neagă rolul constituţional stabilit de legiuitorul constituant pentru Consiliul Superior al Magistraturii ca unică autoritate constituţională reprezentativă pentru magistraţi şi ar determina accentuarea semnificativă a „corporatismului” decizional al secţiilor, aspect care ar afecta nu numai independenţa justiţiei, dar şi principiul constituţional al cooperării loiale în cadrul autorităţii judecătoreşti, această cooperare loială rezultând din faptul că deciziile care privesc independenţa autorităţii judecătoreşti, cu excepţia celor în materie disciplinară, se iau în Plen, cu participarea reprezentanţilor magistraţilor, dar şi a reprezentanţilor instituţiilor cu atribuţii semnificative în cadrul şi cu privire la autoritatea judecătorească (preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie şi ministrul justiţiei). Legiuitorul constituant a instituit o autoritate constituţională în sfera autorităţii judecătoreşti care exercită colectiv, în ansamblul său, o serie largă de atribuţii constituţionale şi legale, în timp ce secţiile exercită doar acele atribuţii pe care Constituţia le-a încredinţat în mod expres acestora, precum şi alte atribuţii de natură legală, dar care sunt în strânsă legătură cu rolul constituţional prevăzut în art. 134 alin.(2) din Constituţie. În alte sisteme constituţionale, unde constituantul a intenţionat să marcheze o distincţie netă între corpul profesional al judecătorilor şi corpul profesional al procurorilor, au fost create chiar prin Legea fundamentală consilii judiciare distincte.

Chiar dacă aprecierea Comisiei de la Veneţia converge spre separarea carierelor în magistratură, singura formă prin care se poate efectua separarea strictă a carierelor judecătorilor şi procurorilor o reprezintă o revizuire constituţională.

Ca atare, până la realizarea acestei revizuiri constituţionale, se impune abrogarea dispoziţiilor care reconfigurează rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii ţi reintroducerea în legislaţie a prevederilor modificate prin actualele Legi.

Nu în ultimul rând, avem în vedere şi dispoziţiile din Legea nr. 317/2004 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 234/2018 referitoare la reorganizarea Inspecţiei Judiciare care vor întări nejustificat atribuţiile inspectorului-şef. Astfel, acesta va numi, dintre inspectorii judiciari, pe cei care vor ocupa funcţiile de conducere (în urma unei simple evaluări a proiectelor de management specifice fiecărui post de conducere), controlând practic selecţia inspectorilor judiciari, conducând şi controlând activitatea de inspecţie şi pe cea de cercetare disciplinară, va fi ordonator principal de credite şi singurul titular al acţiunii disciplinare. Toate aceste modificări sunt aspecte care indică o relativizare a standardelor profesionale impuse conducerii Inspecţiei Judiciare, cu consecinţa eliminării independenţei sale operaţionale. Această tendinţă generează efecte negative cu privire la calitatea activităţii Inspecţiei Judiciare în domeniul răspunderii magistraţilor şi, pe cale de consecinţă, este de natură să pună în pericol independenţa justiţiei şi însuşi rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. Instituirea prin lege a unei dispoziţii care, pe de o parte, promovează subiectivismul inspectorului-şef în numirea conducerii Inspecţiei Judiciare şi, pe de altă parte, instituie o dependenţă totală a tuturor mandatelor de conducere din cadrul Inspecţiei de mandatul inspectorului-şef constituie o încălcare a principiului asigurării securităţii raporturilor juridice în exercitarea mandatelor de conducere de către respectivii inspectori judiciari.

De asemenea, atragem atenţia asupra faptului că, prin Ordonanţa de Urgenţă de modificare a Legilor Justiţiei se propune ca şi Ministrul Justiţiei să recapete atribuţia de exercitare a actiunii disciplinare. O atare reglementare, pe lângă faptul că nu este justificată de nicio urgenţă, conduce la crearea unui cadru legal pentru eventuale ingerinţe ale factorului politic în independenţa sistemului judiciar, şi reprezintă un regres faţă de modul în care este concepută tragerea la răspundere disciplinară a magistraţilor.

Totodată, în preconizata Ordonanţă de Urgenţă se introduce alineatul 8 ind.1 la art. 96 din Legea nr. 303/2004, se prevede că raportul întocmit de Inspecţia Judiciară (act obligatoriu pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată exercita acţiunea în regres împotriva magistraţilor) se atacă cu contestaţie la tribunalul unde domiciliază reclamantul, hotărârea fiind definitivă. Instituirea unei competenţe exclusive în favoarea tribunalului de la domiciliul reclamantului îngreunează situaţia acestuia, întrucât mulţi magistraţi lucrează la alte instanţe faţă de cele de la domiciliu.

În al doilea rând, este nejustificată reglementarea competenţei materiale în favoarea tribunalului. Pe de o parte, este de imaginat ca subiecţi ai unei astfel de acţiuni în regres pot fi judecători de la Curţile de Apel sau de la instanţa supremă ori procurori de la Parchetele de pe lângă Curţile de Apel sau de pe lângă Înalta Curte, ceea ce ar însemna ca plângerile împotriva rapoartelor intocmite de Inspecţia Judiciară să fie judecate de colegi de la instanţele inferioare. În condiţiile în care chiar acţiunile în regres sunt judecate de Curţile de Apel, cu cale de atac la Înalta Curte, se impune ca şi calea de atac împotriva raportului (ce a stat la baza acţiunii în regres) să fie judecată tot de Curtea de Apel, cu posibilitatea de a formula recurs la instanta supremă, care are rolul esenţial de a uniformiza practica, fiind în acelaşi timp unica instanţă judecătorească din România cu atribuţii în materie disciplinară.

Astfel, art. 96 alineatul 8 ind. 1 din Legea nr. 303/2004 trebuie reconfigurat astfel încât să asigure accesul magistraţilor la instanţe specializate în acest tip de conflicte.

În concluzie, apreciem ca, efect al intrării în vigoare a modificărilor aduse legilor justiţiei, activitatea va fi îngreunată de un volum de activitate excedentar (prin intrarea în sistem a auditorilor doar din 4 în 4 ani), corpul magistraţilor va fi deprofesionalizat, prin renunţarea la examenele de promovare meritocratice, va putea fi supravegheat, prin şeful Inspecţiei Judiciare şi prin Secţia specială pentru cercetarea infracţiunilor din justiţie din cadrul PÎCCJ, magistraţii procurori îşi pot pierde de facto independenţa (ca urmare a modului de selecţie a procurorilor şefi), controlul asupra acestora fiind realizat implicit de Ministrul Justiţiei, factor politic, care le va putea da îndrumări cu privire la “prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii”.

Evident că toate aceste modificări aduse legilor justiţiei nu sunt deloc necesare într-o justiţie a unui stat democratic, nefiind, sub nicio formă, benefice pentru sistemul judiciar şi pentru societate. Dimpotrivă, sunt extrem de nocive pentru magistratură, fiind necesar să fie amânată sau suspendată aplicarea dispoziţiilor în cauză, criticate dur de Comisia de la Veneţia sau GRECO, până la data revizuirii lor totale, ori, după caz, abrogarea acelor prevederi care sunt în vigoare.