Europa nu poate fi reformată prin mită

Liderii europeni au început să discute despre 'contracte' de inspiraţie germană 'pentru competitivitate şi creştere'. Pe scurt, ideea este de a mitui guvernele recalcitrante pentru a le determina să-şi schimbe politicile economice. Or, această strategie ar putea avea un impact negativ şi oricum există o alternativă mai bună, consideră Jean Pisani-Ferry, directorul centrului de reflecţie Bruegel, din Bruxelles, într-un articol publicat în cotidianul Financial Times.

Propunerea înaintată de Comisia Europeană (CE) constă în aceea ca, în loc să li se ţină guvernelor predici în zadar şi înainte ca o ţară să ajungă pe punctul de a avea nevoie de Fondul Monetar Internaţional (FMI), Uniunea Europeană (UE) să susţină reforme în respectiva ţară, cu o serie de 'transferuri' temporare condiţionate. UE ar urma să convină cu guvernul respectiv asupra unei agende politice şi să acorde granturi în schimbul implementării acesteia.

Problema unei asemenea abordări rezidă în faptul că reformele, fie şi cele mai avantajoase pentru societate ca întreg, întâmpină adesea opoziţie din cauza a aceea ce economiştii numesc 'privilegii'. Cei care se bucură de diferite privilegii au toate motivele să se opună schimbării. Cei care ar avea de câştigat de pe urma reformei sunt mai mulţi, dar dezorganizaţi, aşa încât nu luptă pentru ea. Pentru a învinge această rezistenţă, o opţiune recomandată ar fi răscumpărarea privilegiilor.

Într-adevăr, ţările care au nevoie de reforme suferă, de regulă, şi de o slăbiciune a finanţelor publice - de aici ideea de a se baza pe banii altor ţări. Din punctul de vedere al acestora, este mai bine să plătească acum puţin decât mult, dar mai târziu. Mai ales că lipsa de reforme pune piedici creşterii şi competitivităţii şi este de natură să creeze probleme financiare.

Câteva obiecţii: răscumpărarea privilegiilor poate fi foarte costisitoare, iar negocierea politicii interne cu organismele internaţionale este o experienţă umilitoare pe care nu şi-o doreşte probabil niciun guvern decât în cazul în care este obligat de pieţe să facă acest lucru. Oponenţii reformelor nu ar întârzia să denunţe lacheismul guvernului faţă de Bruxelles.

Există o opţiune preferabilă: în loc să le spună guvernelor ce să facă, UE ar trebui să decidă ce vrea să facă şi să plătească pentru respectivul lucru atunci când este nevoie, prin noi contribuţii din partea statelor membre, dacă este necesar. Trebuie însă ca în acelaşi timp să afirme cu claritate că nu pot fi cheltuiţi bani într-un anumit scop dacă politicile guvernelor naţionale fac ca respectiva cheltuială să nu-şi atingă scopul. Aşadar, ar trebui să condiţioneze investiţia într-un anume scop şi într-o anume ţară de politicile naţionale, nu să blocheze realizarea acelui scop.

Spre exemplificare: să presupunem că UE vrea să încurajeze angajarea mâinii de lucru mai vârstnice. Ar putea introduce granturi pentru agenţiile naţionale de ocupare a forţei de muncă pentru a le ajuta să-i înscrie pe şomerii de 50 de ani în programe de recalificare şi angajare. Ar fi însă absurd să sprijine astfel de programe dacă legislaţia naţională le descurajează, cum ar fi prin programe de pensionare timpurie sau alocaţii de incapacitate excesiv de generoase. O abordare similară poate fi folosită şi în alte scopuri, de exemplu pentru a stimula mobilitatea mâinii de lucru.

Diferenţa faţă de contractele de competitivitate ar fi uriaşă. Mai întâi, pentru că UE nu trebuie să le spună guvernelor ce e bine pentru ele. Şi-ar stabili propriile obiective şi le-ar urma. În al doilea rând, un program cu un obiectiv anume nu ar viza câte o singură ţară, ci mai multe: astfel, un program care urmăreşte scăderea pe termen lung a şomajului va viza acele ţări unde şomajul pe termen lung este ridicat. În al treilea rând, condiţiile ataşate nu ar fi o listă fără sfârşit, ci ar urmări îndepărtarea anumitor obstacole din calea îndeplinirii unor obiective specifice ale UE.

O astfel de abordare ar avea scopuri bine definite şi de aceea şi eficienţa sa ar putea fi evaluată, plus că ar fi mai uşor de acceptat politic decât nişte contracte umilitoare.