Din prudenţă, SUA au optat pentru sancţiuni ineficiente împotriva Rusiei (Stratfor)

Statele Unite ale Americii au anunţat în urmă cu exact o săptămână noi sancţiuni economice împotriva Rusiei, vizând şapte responsabili ai Kremlinului, în replică la acţiunile recente ale Moscovei din Ucraina vecină, mai ales anexarea Crimeii. Sancţiunile, o tactică veche, pot produce efecte imprevizibile sau pot rămâne fără niciun efect, comentează expertul Stratfor George Friedman într-o amplă analiză.

Adesea se pleacă de la premisa că sancţiunile sunt folosite atunci când acţiunile ţării vizate sunt considerate inacceptabile. Statul ce impune măsurile punitive alege această cale de regulă pentru a evita un război ce s-ar dovedi prea costisitor sau s-ar putea termina printr-o înfrângere.

Scopul declarat al sancţiunilor este de a induce modificări de comportament prin provocarea unor dificultăţi de ordin economic. Drept urmare, afirmă Friedman, 'pentru a da roade, sancţiunile trebuie să provoace durere'. Însă, adaugă el, acestea nu ar trebui să fie într-atât de dure încât să determine ţara vizată să prefere un război în locul 'capitulării' în faţa solicitărilor statului ce impune sancţiunile.

Un exemplu istoric când acest scenariu s-a produs a fost cel al sancţiunilor americane împotriva Japoniei din 1941, ca urmare a invadării Indochinei de către Ţara Soarelui Răsare, ce au presupus îngheţarea tuturor activelor nipone. Marea Britanie şi fostele Indii olandeze de est (actuala Indonezie) i-au urmat exemplul, iar răspunsul Japoniei, afectată serios mai ales din punct de vedere energetic, a fost de a ataca Pearl Harbor, şi nu de a se retrage din Indochina.

George Friedman consideră că acest exemplu este demn de avut în vedere. 'Statele Unite ale Americii au pus Japonia într-o situaţie în care stocurile sale de petrol urmau să se termine în câteva luni, moment în care Japonia ar fi încetat să mai fie o putere industrială', scrie el. 'Tokyo ar fi putut accepta termenii americani, dar odată ce ar fi făcut aceasta, ar fi acceptat şi un drept de veto al SUA pentru deciziile japoneze'.

Japonezii nu au avut încredere în SUA şi au fost convinşi că orice fel de capitulare în faţa sancţiunilor va conduce spre noi solicitări americane. Tokyo a înţeles riscurile unui război, dar a estimat că acele riscuri sunt mai mici decât riscurile unei cedări în faţa cererilor americane. În faţa unor sancţiuni ce păreau să lase naţiunea 'infirmă', Japonia a ales calea războiului.

În ceea ce priveşte Rusia, preşedintele Stratfor explică faptul că principalul motiv pentru care este mai complicat să impui sancţiuni Moscovei decât Iranului sau Republicii Centrafricane este că 'ruşii au potenţialul unui răspuns militar'. De asemenea, au posibilitatea de a contra prin îngheţarea unor active occidentale în Rusia: există multe companii vestice care fac afaceri în Rusia cu echipamente serioase, fabrici, conturi bancare etc., iar Moscova îşi poate juca şi cartea energetică în faţa Europei. 'Dacă ar merita sau nu pentru Rusia să răspundă în aceste feluri rămâne o întrebare importantă, dar trebuie ţinut cont că Rusia are şi aceste opţiuni', subliniază Friedman.

Parţial din acest motiv şi parţial din cauza unei teorii a sancţiunilor ce a prins din ce în ce mai mult contur în ultimii ani, SUA şi anumite state europene au scos din calcul impunerea de sancţiuni asupra întregii Federaţii Ruse. În schimb, măsurile vizează persoane individuale şi un număr de companii din Rusia considerate responsabile pentru acţiunile din Ucraina. Ideea de a impune sancţiuni împotriva unor regimuri, şi nu unor naţiuni întregi are la bază premisa că dacă sancţiunile au succes ele vor afecta întreaga populaţie, majoritatea persoane nevinovate şi fără putere de decizie, în timp ce liderii care au provocat criza scapă mai degrabă neafectaţi. În context, Friedman aminteşte exemplul Irakului, unde un regim sever de sancţiuni a redus semnificativ nivelul de trai al populaţiei, în timp ce elita conducătoare a reuşit în mare parte să ocolească efectele neplăcute.

Astfel, prin acest joc de 'sancţiuni precise', ce vizează atacarea intereselor economice ale unor lideri-cheie ruşi şi al anturajelor acestora, Occidentul pare să încerce să determine Rusia să îşi modifice politica faţă de Ucraina. Totuşi, această tactică ridică anumite semne de întrebare, avertizează Friedman.

În primul rând, se pune problema dacă liderii ruşi ţin mai mult la putere sau la bani. În anii '90, 'banii generau putere, dar cele două sunt aliniate acum: cei cu putere şi cei cu bani sunt aceiaşi'. Drept urmare, este greu de crezut că regimul Putin îşi va modifica politica - recunoscându-şi astfel slăbiciunea şi făcând o greşeală fatală pentru oricine aflat la putere - pentru a păstra o parte din averea membrilor săi. Pe lângă această, elita rusească şi-a păstrat o parte din bani în interiorul ţării, tocmai pentru a evita eventuale confiscări de bunuri din partea guvernelor occidentale.

În al doilea rând, intervin bunurile şi interesele interconectate. Liderii ruşi au investit în multe companii ruseşti care deţin acţiuni în companii occidentale. În unele cazuri, este vorba de proiecte comune (joint ventures) cu companii occidentale. Pentru a ilustra dilema Occidentului, Friedman propune următorul exerciţiu de imaginaţie: 'Să presupunem că vorbim despre un joint venture între Rosneft şi o companie petrolieră occidentală. Cum procedează Vestul cu sancţiunile sale într-o astfel de situaţie? Îngheaţă toate activele sau doar o parte ale proiectului comun? Ce măsuri adoptă împotriva acţionarilor, occidentali sau ruşi, care nu sunt pe lista de sancţiuni?'. 'În capitalismul modern, cărările investiţiilor pot fi foarte întortocheate', remarcă el.

În fine, latura politică. Popularitatea preşedintelui Vladimir Putin a crescut de la anexarea Crimeii. După cum se întâmplă şi în Occident, atunci când un lider rus lasă impresia că acţionează decisiv într-o situaţie de criză, acest lucru îi sporeşte rata de aprobare, cel puţin într-o primă etapă. 'Este posibil ca lui Putin să îi fie greu să nu răspundă sancţiunilor pentru că dacă nu o face ar putea pierde o parte din popularitatea recent câştigată', notează Friedman.

Statele Unite ale Americii nu vor să ameninţe supravieţuirea regimului într-o ţară cu o putere militară masivă. Şi nici nu vor să se implice într-o acţiune ce ar putea suscita o invadare a Ucrainei şi care să forţeze SUA fie să bată în retragere, fie să se implice într-un război pentru care nu este pregătită. Astfel, 'strategia americană de sancţiuni nu este menită să modifice politicile ruseşti; este concepută pentru a da impresia că SUA încearcă să schimbe politica Rusiei (...) Într-o lume dominată de apeluri la acţiune, liderii prudenţi preferă uneori aparenţa unei acţiuni în locul acţiunii propriu-zise', concluzionează autorul analizei.