De ce o soluţie negociată nu va reuşi în Siria

Războiul din Siria pare fără sfârşit. Niciuna dintre tabere nu vrea să cedeze. Preşedintele Bashar Assad îndeamnă la combaterea teroriştilor, a jihadiştilor care destabilizează ţara, iar rebelii nu acceptă nicio soluţie de cădere la pace care să nu aibă ca precondiţie renunţarea la putere a preşedintelui.

Occidentul ezită în continuare să-i înarmeze pe rebelii sirieni, care au comis potrivit mai multor rapoarte atrocităţi la fel de grave precum cele ale regimului din Damasc. SUA preferă o soluţie politică negociată între Assad şi rebeli, unei victorii decisive a acestora pentru că în acest scenariu ar fi evitat, în opinia americanilor, un război sectar între rebelii sunniţi majoritari şi alawiţii, din rândul cărora face parte şi Assad.

O asemenea poziţie face însă involuntar jocul lui Assad. Acesta a folosit de mai multe ori argumentul legat de ameninţarea cu războiul sectar pentru a-i descuraja pe adversarii săi de pe plan extern să se implice în Siria. În fapt totul depinde de cum ar reacţiona rebelii sunniţi dacă ar obţine o victorie totală asupra regimului Assad. Unii experţi susţin că aceştia vor căuta nu să instaureze democraţia şi liberalismul, ci să se răzbune pe alawiti. În acest scenariu, învingătorii îi vor exclude pe învinşi de la guvernare, de la exercitarea puterii, prin folosirea forţei. Secta din care provine Assad ar urma sa fie astfel marginalizată după ce a condus ani de zile ţara. Alawiţii se tem într-adevăr de un asemenea scenariu, în care şi-ar pierde privilegiile, poziţiile în structurile guvernamentale şi ar deveni ţinta răzbunării sunnite. Ca urmare, ei ar putea alege să se retragă pe coasta mediteraneană a Siriei şi să formeze un stat alawit separat, spuneau experţi străini consultaţi de Epoch Times. Un asemenea fief, condus sau nu de familia Assad, n-ar fi însă recunoscut şi ar perpetua haosul din ţară.

Dificultăţile soluţiei negociate

Totuşi nici o soluţionare negociată a actualului război civil nu oferă garanţii mai bune de dezarmare reciprocă şi împărţire a puterii. Dezarmarea ca prim pas către o asemenea soluţie este foarte dificilă într-un context de anarhie, fără un guvern legitim şi în absenţa instituţiilor legale care să implementeze acest angajament. A arătat-o clar cazul libian unde, chiar dacă n-a fost vorba despre o soluţie negociată, ci despre o victorie a rebelilor, ce-i drept cu sprijin extern, problema demantelării miliţiilor violente a persistat încă ceva vreme.

O soluţionare politică negociată a actualului război civil nu oferă garanţii mai bune de dezarmare reciprocă şi împărţire a puterii. Dezarmarea ca prim pas către o asemenea soluţie este foarte dificilă într-un context de anarhie, fără un guvern legitim şi în absenţa instituţiilor legale care să vegheze la aplicarea acestui angajament.

Se pune deci întrebarea dacă puterile regionale vor decide să stopeze violenţele şi vărsarea de sânge din Siria până la urmă, în al 12-lea ceas, prin diplomaţie. Şi ce şanse are o asemenea variantă. Mai ales că rebelii se simt prea aproape de victoria finală pentru a accepta o soluţionare negociată a conflictului. Timpul pare să fie de partea lor şi deja controlează o mare parte din ţară. Ca urmare, ei nu pot fi determinaţi să-l facă pe Assad scăpat printr-o soluţie politică. Degeaba a ieşit preşedintele sirian la televiziune pentru a promite reforme politice, o nouă Constituţie şi eliberarea prizonierilor. Degeaba a cerut Occidentului şi ţărilor arabe să nu-i mai sprijine pe ”terorişti”. După doi ani de război şi atrocităţi, nu mai există cale de împăcare. În plus, dacă comunitatea internaţională ar media pacea, ar trebui apoi să vegheze la respectarea acesteia cel mai probabil prin trimiterea unei forţe ONU de menţinere a păcii. Emisarul special al ONU pentru Siria, Lakhdar Brahim, a propus deja desfăşurarea a 10.000 de soldaţi în Siria. Sirienii privesc însă cu neîncredere o operaţiune a căştilor albastre pe teritoriul lor.

O altă problemă în ajungerea la o soluţie negociată a conflictului sirian este că ar trebui implicat în aceste discuţii şi Iranul, care continuă să susţină regimul Assad cu bani şi arme. Şi celelalte puteri regionale ar trebui incluse în acest dialog. Iar soluţia negociată ar trebui să asigure securitatea în ţară şi o nouă putere politică, care să garanteze funcţionarea instituţiilor. Doar formarea unei coaliţii largi de guvernare între sunniţi şi alawiti ar fi o garanţie suficientă că nu vor exista răzbunări şi ar asigura pacea. Rămâne însă problema garantării militare a păcii, adică cine va veghea la menţinerea acesteia?

Fie că se va opta pentru o soluţie negociată sau puterile regionale vor continuă să înarmeze cele două părţi pentru a obţine victoria finală, conflictul va mai dura şi va face şi mai multe victime. Iar faptul că Teheranul continuă să-l susţină făţiş pe Assad, lăudând tiradele sale împotriva duşmanilor externi, nu insuflă multe motive de optimism pentru viitor. În plus, declaraţia preşedintelui egiptean Mohamed Mursi, care s-a arătat convins de succesul revoltei anti-Assad şi de faptul că abia când vărsarea de sânge se va termina în Siria, se va ajunge la un Parlament independent şi la o guvernare aleasă, pare să arate că puterile regionale preferă victoria totală a rebelilor, chiar dacă va fi obţinută cu şi mai multe victime, unei soluţii politice. Iar apelurile SUA pentru o soluţie politică negociată, care să ducă la o tranziţie, nu este realistă pentru că Assad respinge orice variantă în care ar fi obligat să renunţe la putere.