De ce lui Snowden îi sunt trântite uşile în nas?

Edward Snowden, fostul consultant al Agenţiei de Securitate Naţională (NSA) din SUA, aflat încă în zona de tranzit aeroportului moscovit Şeremetievo, a auzit din aproape toate colţurile lumii zgomotul uşilor trântite în nas. În timp ce SUA doresc ca Edward Snowden să fie extrădat pentru a se confrunta cu un proces, restul lumii, probabil şi gazdele sale ruse, văd afacerea Snowden drept o poveste de care şi-ar dori să se descotorosească, comentează joi Philip Stephens în paginile Financial Times.

Snowden a confirmat multe prejudecăţi cu privire la utilizarea şi abuzul puterii americane, însă realitatea este că suntem sătui de secrete, scrie Stephens. Nu cu mult timp în urmă, divulgarea activităţilor de supraveghere infame ale serviciilor de informaţii americane ar fi provocat un scandal internaţional. Azi, reacţia diplomatică creată seamănă cu efectul unei pietricele aruncate într-un lac.

Este adevărat că mai multe guverne europene s-au plâns de obiceiul americanilor de a-şi spiona aliaţii. Destul de previzibil, Franţa a condus campania, avertizând că dezvăluirile ar putea distruge negocierile comerciale transatlantice. Comisia Europeană a iniţiat un protest - deşi cineva ar putea suspecta că se simte încântată că Washingtonul o crede destul de importantă pentru a-i spiona faxul.

Pe de altă parte, niciun stat european nu-l va accepta pe Edward Snowden. Cei predispuşi la coşmaruri orwelliene se declară îngroziţi de dezvăluiri. Toţi ceilalţi ştiau deja că SUA spionează pe toată lumea. De ce ar alege atunci o luptă cu Washingtonul în privinţa unui turnător? Este adevărat, Bolivia pare furioasă, după ce avionul preşedintelui bolivian Evo Morales a fost forţat să facă o escală la Viena. Dar chiar şi Ecuadorul, care îl găzduieşte pe Julian Assange la ambasada sa din Londra, pare reticent să îi ureze bun venit lui Snowden.

Pentru SUA, supravegherea în masă este o activitate orientată de resurse. Singura superputere la nivel mondial trebuie să facă ceva cu vastul său sistem al agenţiilor de informaţii şi cu tehnologia sa electronică inegalabilă. Dacă NSA poate asculta discuţiile dintre François Hollande şi Angela Merkel, alături de cele dintre comandanţii talibani, de ce să nu o facă?

De altfel, Statele Unite nu sunt singurele care îşi monitorizează prietenii. Deşi nervoşi atunci când vine vorba de spionarea americanilor, europenii profită de şanse atunci când le surâd şi, cu siguranţă, se spionează reciproc. Francezii fură secretele comerciale ale germanilor, britanicii îşi monitorizează partenerii din Commonwealth, cum ar fi Africa de Sud şi India, iar israelienii spionează pe toată lumea.

În ceea ce îi priveşte pe chinezi şi pe ruşi, deşi aceştia s-au bucurat de disconfortul americanilor, ei sunt departe de a fi novici atunci când vine vorba de spionajul cibernetic.

Există însă şi alte motive pentru reacţia tăcută la cazul Snowden. Una dintre acestea este că, în timp, cetăţenii au devenit nepăsători cu privire la propria intimitate. Societăţile în care indivizii oferă, de bună voie, mari cantităţi de informaţii personale, uneori intime, furnizorilor de internet, site-urilor de socializare sau companiilor sunt mai puţin interesate atunci când guvernele spionează. Există, de asemenea, suspiciuni cu privire la motivele celor care au făcut dezvăluiri despre programele de spionaj. Assange a dat mai degrabă impresia unui egomaniac decât a unei persoane aflate în căutarea dezinteresată a adevărului. De asemenea, preferinţa lui Edward Snowden de a căuta refugiu în statele autoritare nu vorbeşte despre un respect natural faţă de statul de drept.