Dezvăluirea adevăratului scop al "misiunii de salvare" la sud de Isfahan, pus cap la cap, piesă cu piesă
La 1 aprilie, în presă a apărut discuţia despre o posibilă operaţiune în care SUA ar fi trimis forţe speciale pentru a construi o pistă temporară în apropierea locurilor unde se află uraniul puternic îmbogăţit al Iranului, la instalaţiile nucleare Natanz şi Esfahan. Scopul era ca această pistă să fie apoi folosită ca bază de lansare pentru desfăşurarea unor operaţiuni de extragere şi furt al uraniului puternic îmbogăţit.
Acest lucru seamănă foarte mult cu Operaţiunea Eagle Claw, o operaţiune eşuată de salvare a diplomaţilor americani în timpul crizei ostaticilor din Iran, în 1980.
Planul a fost prezentat în mass-media ca fiind nebunesc şi incredibil de riscant. Părea destul de clar că cei care au contactat presa şi au dezvăluit planul erau generali şi ofiţeri din armata SUA care vedeau riscurile şi nu voiau ca reputaţia lor să fie distrusă şi cei mai buni soldaţi ai lor să fie ucişi inutil din cauza unei idei de film hollywoodian alimentate cu cocaină.
În următoarele câteva zile, mulţi generali şi ofiţeri au fost forţaţi să demisioneze sau au fost concediaţi de Trump şi Hegseth, inclusiv şeful Statului Major al Armatei SUA, Randy George. Practic, o epurare militară americană.
La 3 aprilie, un F-15E american a fost doborât deasupra provinciei Kohgiluyeh şi Boyer-Ahmad, în apropierea provinciei Khuzestan. Armata SUA a raportat că a extras cu succes un membru al echipajului, în timp ce celălalt se presupunea a fi încă în Iran.
În noaptea de 4 spre 5 aprilie (ora Iranului), SUA a desfăşurat o operaţiune în deşertul din sud-vestul provinciei Esfahan, la peste 200 km distanţă de locul prăbuşirii avionului şi de locul unde se spunea că fusese găsit primul pilot. Operaţiunea a implicat cel puţin două aeronave de transport HC-130 şi mai multe elicoptere, ceea ce este complet exagerat pentru operaţiunea de salvare a unui singur aviator.
În plus, Reuters susţine că „două aeronave MC-130 transportaseră o parte dintre cei aproximativ 100 de membri ai forţelor speciale în teren accidentat”. Din nou, acesta este un număr mult prea mare de oameni decât ar fi fost necesar pentru a salva un aviator.
Se mai afirmă şi că forţe speciale israeliene au participat la operaţiune (şi mai mult exces).
Toate aceste resurse şi oameni nu doar că erau inutile pentru o astfel de operaţiune, dar ar fi constituit de fapt o povară şi o vulnerabilitate.
Donald Trump a scris pe X în acea dimineaţă că aviatorul fusese salvat, dar că, în timpul procesului, avioanele şi elicopterele rămăseseră împotmolite în „noroi”, astfel că au fost bombardate puternic de USAF. El a adăugat însă că alte 3 HC-130, împreună cu alte elicoptere, au fost trimise să salveze echipajul primei operaţiuni de salvare, atât aviatorul, cât şi echipajul. Şi aceste HC-130 au reuşit să decoleze de pe aceeaşi pistă improvizată de pe câmpia aridă plată unde celelalte două se „împotmoliseră în noroi”. Citeşte asta din nou, au decolat fără probleme din acelaşi loc în care celelalte avioane „s-au împotmolit”. Da, aceasta este versiunea oficială.
Time Magazine a publicat apoi un articol nebunesc despre cum aviatorul, care iniţial suferise contuzii şi a fost inconştient la aterizare, a urcat un munte înalt de 2 km şi practic a alergat timp de 24 de ore fără oprire, cu o entorsă la gleznă, pe o distanţă de peste 200 km până la locul din Esfahan de unde a fost salvat.
Aşadar, ai ajuns până aici. Mai ales după ce ai citit ultima parte, miroşi prostia. Deci ce pare că s-a întâmplat de fapt?
Se pare că, la sfârşitul lunii martie, Donald Trump, Pete Hegseth şi Casa Albă au propus o operaţiune pentru amenajarea unei piste temporare în deşerturile din afara Esfahanului, care să acţioneze ca bază de operaţiuni pentru furtul uraniului puternic îmbogăţit al Iranului de la două situri din şi din jurul oraşului Esfahan. Un plan similar a fost încercat pentru salvarea ostaticilor americani în timpul crizei ostaticilor din Iran, în 1980, iar terenul din locul unde au fost găsite avioanele şi elicopterele americane arse în Esfahan era foarte plat, ceea ce îl făcea ideal pentru o pistă de aterizare, fiind şi asemănător cu situl de la Tabas din 1980. Acest lucru este foarte diferit de terenul muntos şi greu accesibil din provincia Kohgiluyeh şi Boyer-Ahmad, precum şi din estul provinciei Khuzestan.
După ce au propus acest plan, se pare că s-au confruntat cu o opoziţie serioasă din partea establishmentului militar american, inclusiv din partea şefului Statului Major al Armatei, Randy George. Aceşti oameni au fost apoi concediaţi sau forţaţi să demisioneze, iar planul a fost pus în aplicare.
Cartierul General Khatam al-Anbiya (cartierul general al forţelor armate iraniene) afirmă că s-a tras asupra avioanelor şi elicopterelor care au ajuns în provincia Esfahan în noaptea de 4 spre 5 aprilie şi au fost forţate să efectueze aterizări de urgenţă în locul în care au fost găsite. Purtătorul de cuvânt al cartierului general a declarat că acestea au fost apoi încercuite de forţele armate iraniene, ceea ce a determinat comandamentul militar american să tragă asupra şi să distrugă avioanele şi elicopterele, ucigând comandanţii şi soldaţii aflaţi la bord. Iranienii susţin că la faţa locului au avut loc confruntări, fiind publicat un videoclip de la faţa locului care arăta bombardarea în timpul confruntărilor, dar apoi a fost şters rapid de pe X.
Cel mai probabil s-a întâmplat că avioanele au aterizat la locul respectiv, la 30 km de instalaţia nucleară Natanz şi, de asemenea, aproape de instalaţia nucleară Esfahan, pentru a pune în aplicare planul de construire a pistei temporare şi a bazei avansate de operaţiuni. Totuşi, ele au fost observate de armata iraniană, ceea ce a determinat USAF să îşi bombardeze propriile poziţii, distrugând echipamentul. De asemenea, este probabil ca USAF să fi ucis comandanţii şi soldaţii într-un atac de tip „Directiva Hannibal”. Deşi, până la momentul publicării, forţele iraniene nu au găsit cadavre sau rămăşiţe umane la locul respectiv.
O dovadă suplimentară pentru teoria vânătorii de uraniu este faptul că americanii au adus cu ei ingineri mecanici din Israel specializaţi în tehnologie nucleară. Paşaportul unuia dintre aceşti ingineri, Moran Sagron, a fost descoperit la locul unde se află cimitirul de avioane american.
Având în vedere că iranienii ar fi găsit evident locul şi epavele bombardate, preşedintele SUA s-a grăbit apoi să posteze pe Truth Social versiunea pe care a prezentat-o, pentru a acoperi faptul că Casa Albă şi guvernul israelian au urmărit o operaţiune atât de riscantă şi sortită eşecului, care ar fi pus sever în pericol viaţa şi reputaţia soldaţilor şi comandanţilor americani.
Până în prezent, soarta celor doi aviatori doborâţi deasupra sud-vestului Iranului la 3 aprilie rămâne necunoscută. Pentagonul şi CENTCOM nu le-au făcut publice numele şi nu au publicat nicio fotografie cu ei, nici înainte, nici după presupusa lor salvare. Unele surse iraniene susţin că un aviator a murit în timpul sau după ejectare şi aterizare, iar celălalt a fost capturat de forţele locale.
Aceasta este o speculaţie şi nu este nicidecum 100% exactă. Pe măsură ce vor apărea mai multe relatări, înţelegerea noastră despre ce s-a întâmplat se va adapta în consecinţă. Dar, având în vedere lanţul de evenimente de la sfârşitul lui martie până la 5 aprilie, aceasta pare a fi cea mai plauzibilă explicaţie a celor întâmplate.
