Cum să evaluăm calitatea apei potabile acasă

Toată lumea ştie că, calitatea apei potabile lasă mult de dorit. Atunci cum să determinăm în condiţii casnice, cel puţin aproximativ, ce calitate are apa pe care o consumăm zi de zi? Există câteva modalităţi simple în acest sens.

Cel mai elementar experiment ţine de evaluarea aspectului şi gustului apei. În acelaşi mod, putem evalua culoarea, transparenţa, aciditatea/alcalinitatea, duritatea, conţinutul de substanţe dizolvate în apa de la chiuvetă. În mod normal, apa trebuie să fie limpede, fără sedimente şi fără miros chimic sau de alt gen.

Pentru a determina gradul de puritate a apei, trebuie să turnăm o cantitate mică de apă într-un pahar transparent şi să încercăm să citim prin pereţii vasului un text scris pe o foaie de hârtie. Dacă textul e uşor lizibil - apa este pură. De regulă, impurităţile de origine organică sau anorganică contribuie la apariţia turbidităţii apei, ceea ce condiţionează înmulţirea bacteriilor şi împiedică razele UV să distrugă microorganismele.

Culoarea apei poate fi determinată într-un mod similar: se toarnă 100 ml de apă într-un pahar curat şi se examinează nuanţa acesteia pe fundalul unei hârtii albe. Substanţele organice ce se află în proces de descompunere conferă apei o culoare întunecată.

Duritatea apei poate fi stabilită după cantitatea de spumă pe care un săpun obişnuit îl produce interacţionând cu apa. Dacă se obţine puţină spumă - apa este dură. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre apa care formează un precipitat, după ce este supusă fierberii.

Mirosul ne poate dezvălui o mulţime de lucruri legate de calitatea apei. În acest scop, trebuie să încălzim apa până la 20°C şi apoi, până la 60°C. Un miros specific neplăcut, detectat după această procedură, ne vorbeşte despre prezenţa hidrogenului sulfurat în compoziţia sa.

În funcţie de gustul apei, putem stabili prezenţa diferitor elemente străine: fierbem într-un recipient curat o cantitate mică de apă timp de 5 minute şi o lăsăm să se răcească până la 20° - 25°C. Dacă apa are un gust dulce - conţine ghips; amar - săruri de magneziu; astringent - săruri de fier. Un gust neplăcut, stătut, îi conferă apei produsele rezultate din descompunerea organismelor vegetale sau animale.

Procedura de filtrare permite detectarea particulelor străine în componenţa apei. Pentru aceasta, apa trebuie păstrată un timp şi apoi filtrată.

Greutatea apei ne vorbeşte despre calitatea acesteia - o apă uşoară este considerată mai bună.

Adăugaţi în apă soluţie slabă de permanganat de potasiu. Dacă lichidul se colorează rapid în galben - apa este de calitate proastă.

Putem determina calitatea apei şi după proprietăţile rezultate în urma păstrării îndelungate a acesteia: într-un recipient transparent (de exemplu, un borcan de 3 litri) se toarnă apă şi se lasă timp de 2-3 zile într-un loc întunecos. Ulterior, se verifică starea lichidului: o calitate nesatisfăcătoare este asociată cu existenţa unei nuanţe verzui a apei, a unei pelicule pe suprafaţă, a depunerilor sau petelor pe pereţii vasului. Şi invers: dacă nu există depuneri pe suprafaţa interioară a vasului – apa este de calitate bună.

O altă metodă eficientă: pe o sticlă sau oglindă, se aplică o picătură de apă. Examinăm suprafaţa sticlei după ce lichidul se evaporă complet: dacă aceasta a rămas curată, apa este pură. Apariţia petelor ne sugerează o calitate inferioară a apei.

Dacă aveţi un acvariu – puteţi observa comportamentul vieţuitoarelor acestuia: multe dintre ele sunt foarte sensibile la calitatea apei. De exemplu, o specie de midii de apă dulce din familia Unionidae îşi închide cochilia dacă în apă există impurităţi fie şi în cantităţi foarte mici.

Desigur, toate aceste modalităţi sunt insuficiente pentru a stabili caracteristicile apei potabile de care ne folosim în viaţa cotidiană. Pentru a obţine o descriere completă a parametrilor apei, precum şi spectrul de acţiuni ce necesită a fi întreprinse pentru a o optimiza calitatea acesteia, trebuie să ne adresăm experţilor din instituţii specializate.