Cum pot fi vindecate rănile din balcani

După luni de discuţii mediate de Uniunea Europeană, Serbia şi Kosovo au semnat un acord luna trecută pentru a rezolva disputele datând din anii '90, atunci când provincia Kosovo şi-a câştigat efectiv independenţa în urma unei intervenţii militare occidentale, scrie David L. Phillips, director de programe la Institutul pentru Studiul Drepturilor Omului, al Universităţii Columbia, în paginile New York Times.

Acordul nu va reconcilia însă cele două părţi şi nici nu le va ajuta să obţină aderarea la Uniunea Europeană. Pentru a înrăutăţi lucrurile, cele două părţi au declarat în această săptămână că nu au putut conveni asupra unui calendar pentru punerea în aplicare a acordului.

Deşi acest regres nu poate fi comparat cu masacrele din Balcani din anii '90, el este parte a unui eşec persistent de a depăşi trecutul zbuciumat al regiunii, prin integrarea în restul Europei.

Majoritatea celor 1,7 milioane de kosovari sunt etnici albanezi şi musulmani, însă există şi o substanţială minoritate sârbă creştin-ortodoxă în partea de nord a teritoriului, care beneficiază de protecţia NATO şi este efectiv autonomă faţă de guvernul central.

Acordul, semnat la 19 aprilie, acceptă ca Serbia - care nu recunoaşte independenţa Kosovo, declarată în 2008 - să aibă un rol continuu în protejarea intereselor sârbilor din nordul Kosovo. De fapt, acordul împarte Kosovo într-un centru albanez şi un apendice sârb.

Departe de a depăşi diviziunile etnice şi sectare, acordul - susţine semnatarul articolului - validează agenda naţionalistă violentă a 'Serbiei mari', propusă de Slobodan Milosevic, fostul preşedinte sârb, mort în închisoare în 2006, unde se se afla pentru crime de război. De asemenea, acordul încurajează aspiraţiile la o 'Albanie Mare' printre etnicii albanezi din Albania, Kosovo, Macedonia şi Muntenegru.

În acest context, scrie Phillips, Occidentul are nevoie de o abordare nouă în privinţa Balcanilor, de un aranjament situat undeva la mijloc între ideea unor mini state mono-etnice şi cea a unui superstat de mărimea unui continent.

Această cale de mijloc - pe care am putea-o numi 'solidaritate din interes' - ar păstra suveranitatea şi frontierele naţionale, permiţând în acelaşi timp membrilor grupurilor etnice şi nu numai să coopereze cu semenii lor din regiune, în domenii precum comerţul, transporturile, educaţia, mass-media şi artele. În 2007, reprezentatul special al ONU pentru Kosovo, Martti Ahtisaari inclus în planul său privind statutul Kosovo, drepturi extinse pentru minorităţi, care prevedeau autonomia locală în domeniile economic, cultural, de mediu şi altele. Deşi Serbia a respins planul, principiile acestuia reprezintă încă standardul pentru o soluţie durabilă, susţine Phillips.

O majoritate covârşitoare a albanezilor sprijină democraţia, drepturile omului şi pieţele libere şi au o atitudine pro-occidentală şi pro-NATO. În schimb, sârbii au avut o istorie de intoleranţă faţă de non-sârbi şi faţă de musulmani, şi de agresiune şi de expulzări forţate, pentru crea o patrie sârbă în teritoriile în care aceştia au pretenţii istorice - în special Kosovo, dar şi Bosnia.

Cu siguranţă, acest plan pentru o 'vecinătate albaneză' paşnică - sau pentru o 'vecinătate sârbă' paşnică - ar putea fi manipulat de către extremişti, însă rămâne în sarcina liderilor locali responsabili şi a comunităţii internaţionale să prevină acest lucru.

'Solidaritatea din interes' rămâne o speranţă reală pentru reducerea tensiunilor sectare şi este cu siguranţă preferabilă unei subdivizări suplimentare a Balcanilor, conchide Phillips.