Cum au schimbat cei cinci ani de criză economia
În august 2007 începea criza financiară care a afectat grav evoluţiile economice. Analiştii continuă să se întrebe dacă euro va reuşi să supravieţuiască acestei crize, scrie săptămânalul Le Point care trece în revistă efectele celor cinci ani de criză.
Una din transformările majore legate de criza financiară este faptul că băncile centrale îşi asumă acum rolul de ultim zid de protecţie contra prăbuşirii financiare. Pentru a împiedica prăbuşirea sistemului financiar internaţional ca urmare a diseminării riscurilor legate de 'subprime', Banca Centrală Europeană (BCE) a alimentat băncile cu lichidităţi. BCE a creditat instituţiile private în condiţii avantajoase şi pe perioade tot mai lungi. În noiembrie 2011, a hotărât să dea împrumuturi nelimitate cu dobândă de 1 % pe trei ani. Operaţiune prelungită în luna februarie şi extinsă la toate băncile. În total, băncile au putut obţine aproape 1.000 de miliarde de euro de la această instituţie financiară. Dar BCE nu a ezitat nici să se lanseze într-un program limitat de răscumpărare a datoriei suverane a ţărilor cu risc. Ea a asigurat totuşi şi sterilizarea acţiunilor pentru a nu demonetiza datoria acestor state, ceea ce ar fi contrar mandatului ei care se axează pe stabilitatea preţurilor. Programul a fost întrerupt, dar răscumpărările ar putea fi reluate în curând cu obligaţiunile spaniole şi italiene dacă aceste două ţări acceptă să ceară ajutorul Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF).
Rezerva Federală Americană (FED) a operat cumpărări masive ale datoriei publice naţionale punând în funcţiune maşina de tipărit bani ca să împiedice majorarea excesivă a dobânzilor aplicate particularilor şi întreprinderilor (quantitative easing).
În faţa amplorii crizei, G20 a decis să facă front comun şi să elaboreze soluţii pentru problemele economice. La iniţiativa lui Nicolas Sarkozy şi Gordon Brown, prima reuniune a G20 a avut loc la 15 noiembrie 2008, la două luni de la prăbuşirea băncii americane Lehman Brothers. Rezultatele G20 sunt moderate în ceea ce priveşte lupta împotriva paradisurilor fiscale, reforma guvernanţei mondiale care este aproape inexistentă şi progresele nerelevante în sistemul monetar internaţional în continuare dominat de dolar. După aproape patru ani, G20 rămâne un forum de discuţii, care nu are nici măcar un secretariat permanent.
Băncile, principalele responsabile ale crizei 'subprime', trebuie să se supună unor noi reguli aplicabile în lumea întreagă. Aceste reglementări impun instituţiilor financiare să-şi consolideze fondurile proprii în raport cu volumul împrumuturilor şi să-şi reducă dependenţa de finanţările de pe pieţele financiare. În realitate, aceste reguli, numite Basel III, nu sunt adoptate în acelaşi ritm în Europa şi Statele Unite. Şi nu sunt nici lipsite de riscuri, mai ales în Europa, unde întreprinderile sunt extrem de dependente de finanţarea bancară. Bancherii consideră că vor fi obligaţi acum să-şi reducă volumul creditelor din cauza noilor norme prudenţiale. Băncile nu pot să mai fie la fel de profitabile ca înainte (până la 30 % înainte de criză faţă de obiectivul propus de 12 - 13 % acum).
Datoria suverană comportă riscuri. Considerate înainte de criză drept unele din singurele active sigure, obligaţiunile anumitor state au devenit active de risc la fel ca acţiunile. De la restructurarea datoriei greceşti, perspectiva ca un stat european să nu-şi ramburseze datoria nu mai este într-adevăr o ipoteză în întregime extravagantă. Într-un context de puternică aversiune la risc, cele mai fragile obligaţiuni de stat sunt deci abandonate în special de investitorii anglo-saxoni, care preferă să se orienteze spre datoria americană sau engleză, sprijinită de banca lor centrală respectivă. Rezultatul este că ţări precum Spania sau Italia obţin cu greu credite de pe pieţe cu dobânzi sustenabile. Investitorii preferă să se orienteze spre obligaţiunile germane, dar şi franceze, chiar dacă acceptă dobânzi negative. Dar nu se ştie cât timp se va mai întâmpla acest lucru.
Dat fiind că excesul datoriei publice nu este singura origine a crizei, ţările occidentale vor trebui totuşi să se angajeze într-un ciclu de reducere a datoriei. Rata îndatorării publice şi private înregistrează aproape peste tot recorduri. În Franţa, economisirea în rândul populaţiei este extrem de ridicată într-un moment în care statul încearcă să reducă datoria. Acest lucru ar putea frâna creşterea pentru multă vreme. Japonia a anunţat dublarea TVA-ului în următorii ani. În ceea ce priveşte Anglia şi Statele Unite, ele ar putea să atenueze eforturile de reducere a datoriei datorită unor dobânzi reale foarte mici, chiar negative, datorită cumpărării masive de obligaţiuni suverane de către banca lor centrală.
Datoria publică în zona euro este în mare comparabilă cu cea a Regatului Unit şi chiar mai mică decât cea a Statelor Unite. Dar în realitate, zona suferă mai mult din cauza imperfecţiunilor monedei unice. Politica monetară nu implică decât un buget european derizoriu (1 % din PIB). Rezultatul este că economiile din zona euro nu sunt convergente aşa cum se prevedea la crearea zonei, dimpotrivă, ele sunt divergente: Europa de Nord, industrială şi competitivă, s-a detaşat treptat de Europa de Sud, consumatoare şi din ce în ce mai puţin performantă. O dicotomie care se regăseşte acum în balanţele comerciale cu, pe de o parte, ţări excedentare, precum Germania, şi, pe de altă parte, ţări deficitare, precum Grecia şi Spania. De aceea şefii de stat şi de guvern au promis la ultimul summit european din 28 - 29 iunie că vor reflecta la o integrare bugetară şi economică crescută în următorii ani.
