Cum a închis ochii statul român la o reţeaua masivă de propagandă pro-totalitară care mutilează mentalul tinerilor

Acum un an, în noiembrie 2025, am publicat o analiză despre propaganda pro-totalitară de pe TikTok. Am folosit două softuri de căutare în motorul platformei şi am identificat un ecosistem întreg de conturi care îl elogiază pe Ceauşescu şi fac apologia regimului comunist. Nu nostalgici izolaţi, ci adevărate reţele, adică ferme de troli şi boţi. Conturi care se susţin reciproc şi pe care algoritmul le împinge către tineri.

Pentru un eşantion de 200 de postări analizate, am calculat 130 de milioane de vizualizări, dar numărul real al postărilor, din estimările mele, este de ordinul zecilor de mii. Analiza a fost preluată de presa din România şi de redacţii europene. Nu am prezentat o opinie, ci am făcut o documentare cu probe, capturi şi cifre. (O să înţelegeţi mai târziu de ce fac precizarea asta).

Apoi, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, am trimis-o la Guvern, Administraţia Prezidenţială, SRI, CNA şi Parlament. Pe timpul şi pe banii mei, am făcut munca pe care trebuia s-o facă statul: am identificat fenomenul şi l-am pus pe masă, cu soluţii. Ce trebuia să urmeze era simplu: destructurarea reţelelor şi un program naţional de rezilienţă pentru tineri. Prima era o obligaţie legală, iar a doua, un minim de responsabilitate.

A trecut un an şi în fiecare săptămână am verificat conturile şi postările. Nu doar că acele conturi nu au dispărut, dar s-au înmulţit, au crescut alarmant de mult. Acum sunt făcute multe cu AI, Ceauşescu nu mai e doar în arhive alb-negru, a devenit influencer post-mortem: „vorbeşte”, „cântă”, „răspunde” la comentarii, pentru o generaţie care n-a trăit frigul, foamea şi frica de Securitate. Aşadar, rezultatul după un an: zero conturi închise, zero reţele destructurate, zero program, zero răspuns oficial.

E frustrant să aud, de fiecare dată, cum se bat instituţiile cu pumnul în piept că sunt îngrijorate de fenomenele extremiste, că apără democraţia, că monitorizează, că sunt vigilente. Pentru că în realitate, când le pui pe tavă, gratuit, un fenomen documentat, cu probe, cu cifre şi cu soluţii, răspunsul este pasivitatea alarmantă. Iar implicaţiile acestei pasivităţi nu sunt abstracte, le vedem deja în societatea noastră democratică.

În primul rând, normalizăm totalitarismul. Un tânăr care vede de 50 de ori că „pe vremea lui Ceauşescu era mai bine” nu mai primeşte o opinie, primeşte o realitate alternativă. Fără niciun contra-discurs, fără context, fără adevăr istoric.

În al doilea rând, erodăm încrederea în democraţie. Dacă mesajul dominant în vieţile lor este că dictatura aducea ordine, case şi siguranţă, iar democraţia aduce doar haos, corupţie şi sărăcie, atunci democraţia devine, în mintea lui, o greşeală.

În al treilea rând, creăm terenul perfect pentru extremism. Nu mai vorbim despre nostalgie, ci despre recrutare soft. Despre tineri care ajung să urască instituţiile, presa, votul, pluralismul, pentru că au fost hrăniţi, algoritmic, cu ura faţă de ele.

Practic, în acest moment, avem o generaţie crescută sub apologia dictaturii, care nu va apăra în viaţa vieţilor democraţia pentru că nu o înţeleg. Cam aici suntem. Instituţii ale statului care perorează despre viitor pentru generaţiile viitoare, dar în prezent le predă, cu bună ştiinţă sau din nepăsare, pe tava extremismului.

Articol scris pentru Epoch Times de Didona Goanţă, consultant comunicare politică. Punctele de vedere şi opiniile exprimate aparţin exclusiv autorului.