Cum a continuat Securitatea să opereze după Revoluţie pentru a-şi acoperi crimele? [Interviu]

Securitatea nu a dispărut după Revoluţie, aşa cum ne-ar plăcea să credem. Securiştii - care au ţinut mulţi ani românii sub teroare, inspirând o frică greu de învins - au fost preluaţi de Ion Iliescu în servicii iar unii dintre ei au continuat să opereze pentru a acoperi urmele crimelor comise în timpul dictaturii comuniste.

Într-un amplu interviu acordat Epoch Times, Germina Nagâţ, fosta şefa a Direcţiei Investigaţii din cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în prezent membră a colegiului CNSAS, a explicat că foştii securişti au intervenit în dosarele de urmărire operativă.

Cel mai cunoscut caz este cel al dosarului disidentului Gheorghe Ursu, inginerul constructor omorât în bătăi după ce a făcut public, prin intermediul unei scrisori către Europa Liberă, faptul că Nicolae Ceauşescu a decis sistarea consolidării blocurilor avariate de cutremurul din '77 pentru ca banii să fie alocaţi faraonicei Case a Poporului. Neconsolidate, blocurile riscau oricând să se prăbuşească peste locatari la un viitor cutremur puternic, făcând noi victime. După Revoluţie, când teoretic Securitatea n-ar mai fi trebuit să aibă nicio putere, dosarul de urmărire operativă a lui Gheorghe Ursu a fost modificat, din el dispărând dovezi care ar fi putut ajuta la instrumentarea mai rapidă a cazului.

Acest caz nu este izolat, a explicat Germina Nagâţ pentru Epoch Times. Au fost dosare în care s-a intervenit şi s-au adăugat documente după 1990. Mai grave însă sunt dispariţiile de documente sau de volume întregi, ceea ce îngreunează documentarea crimelor comise de fosta Securitate comunistă. Până acum, niciun securist nu a fost judecat şi condamnat pentru crimele comise în timpul dictaturii, înaintea Revoluţiei din 1989. La 35 de ani de la Revoluţie, securiştii par în continuare de neatins...

Redăm partea a doua a interviului acordat de Germina Nagâţ redacţiei noastre. Partea I poate fi urmărită aici.

Germina Nagâţ: Da, au dispărut documente, uneori au dispărut volume întregi, iar exemplele sunt foarte numeroase, nici nu ştiu cu care să încep. Dosarul de urmărire informativă al lui Gheorghe Ursu este poate cel mai cunoscut, dar fiindcă am amintit-o mai devreme pe Emilia Kimeri (în partea I a interviului, accesibilă aici) pot să vă spun că unul dintre motivele invocate de procurorul de caz în ordonanţa de clasare a plângerii penale făcute de CNSAS este tocmai absenţa unor documente esenţiale, începând chiar cu dosarul de urmărire informativă, care azi nu mai conţine decât nişte transcrieri ale discuţiilor cu soţul, din ultima noapte când trăia.

Nu mai există nicio declaraţie dată de ea în anchetă, deşi a fost confirmată chiar de securistul care a anchetat-o, nu mai există niciun raport din perioada urmăririi informative, niciunul dintre manifestele pe care le-a făcut, nici măcar dovada prezenţei ei în sediul inspectoratului, când a venit să dea declaraţii. La fel, putem vorbi ore în şir despre lipsa dosarelor de anchetă în cazul manifestanţilor de la Braşov. Evident că aceste dispariţii de documente sau dosare nu sunt întâmplătoare. Din păcate, nu ştiu să fi dat vreodată cineva explicaţii pentru ele, că despre sancţiuni cred nici nu poate fi vorba. Sigur faptele ”s-au prescris”.

Reporter: Ce spune faptul că într-un dosar de urmărire operativă s-a intervenit DUPĂ Revoluţie?

Germina Nagâţ: Răspunsul e simplu: a existat în mod cert o anumită continuitate între activităţile serviciilor secrete de dinainte şi de după 1989, o continuitate foarte evidentă în unele cazuri. De pildă, în dosarul de urmărire al poetului Dan Deşliu e arhivat un exemplar de ziar din septembrie 1992, în care a apărut anunţul morţii lui. Într-un alt dosar, de problemă de data asta, poeta Ileana Mălăncioiu a putut citi un raport de investigaţii amănunţit, despre ea şi un asociat cu care voia să deschidă o editură, la începutul anilor '90.

Îmi amintesc că, după ce a avut acces la dosar, scandalizată de ce citise, a cerut public explicaţii, iar Virgil Măgureanu, fost şef al SRI în anii din care data raportul cu pricina, a răspuns că ”s-au mai făcut şi greşeli”…

Întrebarea care s-ar fi impus, după un asemenea răspuns, era ”a fost cineva sancţionat pentru ele ?” Era o întrebare retorică, dar tot merita pusă.

Alte manifestări ale ”continuităţii”, mult mai grave, în opinia mea, sunt dispariţiile de documente sau de volume întregi. Foarte mulţi petenţi ne-au semnalat de-a lungul timpului că dosarele la care au acces sunt incomplete. La asta se adaugă situaţiile de care se lovesc colegii de la Investigaţii, când găsesc pe un microfilm ceva ce lipseşte din varianta pe hârtie – de pildă, angajamentul semnat la recrutare. Nu pot să nu fac legătura dintre situaţiile astea şi dezbaterile care au precedat promulgarea legii 187, prin care s-a înfiinţat CNSAS. O variantă a definiţiei colaboratorului includea existenţa obligatorie a angajamentului… Din fericire, în forma finală a legii nu s-a păstrat această definiţie.