Câţi turnători la Securitate a avut cu adevărat România? Suntem sau nu o naţie de trădători şi laşi? [Interviu]
În spaţiul public circulă informaţia că România a avut, în sinistra perioadă comunistă, aproape jumătate de milion de informatori. Numărul exact al turnătorilor este însă greu de ştiut. Într-un amplu interviu acordat Epoch Times, Germina Nagâţ, fostă şefă a Direcţiei de Investigaţii a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în prezent membră a colegiului CNSAS, atrage atenţia că cifrele trebuie privite cu prudenţă.
Pe lângă faptul că la CNSAS nu au ajuns încă toate arhivele fostei Securităţi, trebuie ştiu că dosarele de reţea (dosare de prezumtivi colaboratori) ale celor care deveneau membri PCR se distrugeau obligatoriu, la fel şi dosarele cu materiale considerate de mică importanţă, sau cele despre persoanele decedate. În plus, la Revoluţie au avut loc distrugeri masive de documente, începute chiar pe 22 decembrie. Este posibil deci ca numărul dosarelor de reţea să fie mult mai mare în realitate.
"Ca să numărăm cu o oarecare acurateţe, ar trebui să avem ceea se cheamă Registrele-jurnal cu evidenţa reţelei informative, de la toate unităţile Securităţii, din toată perioada ei de funcţionare. Şi nu le avem", punctează Germina Nagâţ.
Pe de altă parte, atrage atenţia fosta şefă a Direcţiei de Investigaţii, nu toţi cei ce au dosare de reţea au fost turnători, şi nu toţi cei ce au dat informaţii la Securitate pot fi băgaţi în aceeaşi oală. Ea atrage atenţia asupra riscului unor ”execuţii sumare” bazate doar pe litera R pusă în faţa unei cote de dosar de la CNSAS.
"Existenţa unui dosar de reţea nu dovedeşte în niciun caz că titularul a fost informator, sau turnător. Vreau să subliniez asta fiindcă de prea multe ori am văzut în presă 'sentinţe morale' şi 'execuţii sumare' bazate doar pe litera R pusă în faţa unei cote de dosar de la CNSAS! Nu doar că legea are criterii clare pentru încadrarea în categoria colaborator, care ţin de conţinutul informaţiilor transmise Securităţii, ci mai mult, Securitatea însăşi a păstrat uneori dosarele de reţea ale celor pe care i-a studiat ca să-i recruteze, dar n-a reuşit", punctează Germina Nagâţ, menţionând că la fel de relative sunt cifrele şi în cazul celor urmăriţi, sau al celor anchetaţi pentru atitudini sau gesturi de protest la adresa regimului.
Membra Colegiului CNSAS a mai descris şi cum decurgeau anchetele fostei Securităţi şi cât de greu era pentru o persoană intrată în colimatorul acestui aparat opresiv să spună NU presiunilor de a trăda, de a-i turna pe alţii. Ea a punctat faptul că în acei ani negri au existat oameni de un curaj cu totul remarcabil având în vedere ce riscuri îţi asumai dacă criticai regimul. Pe unii dintre ei, aspiraţia de a rămâne aliniaţi propriilor valori şi curajul de a denunţa dictaturia i-a costat viaţa.
Şi, în condiţiile în care un studiu recent relevă că 41% dintre românii născuţi între anii 1990 – 2006 cred că dictatura ar fi un sistem politic bun pentru ţara noastră, fosta şefă a departamentului de investigaţii din CNSAS le-a recomandat tinerilor să citească dosarele bunicilor sau ale altor rude care au trăit în comunism.
"Vă garantez că lectura asta o să aibă efectul unui vaccin anti-totalitar", spune ea.
Redăm prima parte a interviului acordat de Germina Nagâţ redacţiei noastre:
Reporter: Există în spaţiul public percepţia că suntem o naţiune de laşi. Că am avut foarte mulţi turnători la Securitate, dar foarte puţini disidenţi. Este această percepţie corectă?
Germina Nagâţ: În opinia mea, ambele estimări – prea mulţi turnători şi prea puţini opozanţi adevăraţi – deşi sunt foarte răspândite, sunt greşite, indiferent dacă se bazează pe numărul dosarelor predate la CNSAS, pe cartoteci sau pe înregistrările din evidenţa fostului Centru de Informatică şi Documentare (CID), primită de la SRI abia în martie 2022.
Toate cele trei surse ne furnizează doar cifre relative, pe care, dacă vrem neapărat să le folosim, ar trebui să le însoţim cu multe explicaţii şi note de subsol. Un motiv care obligă la prudenţă faţă de statisticile Securităţii în general este că, de-a lungul timpului, Securitatea însăşi a aplicat diverse norme interne de arhivare şi distrugere (numită şi ”raţionalizare”), de completare a evidenţelor pe hârtie şi a evidenţelor informatice. Aşa încât atunci când numărăm peste 450.000 de dosare de reţea (adică, de prezumtivi colaboratori) nu facem decât să numărăm ce a mai rămas şi s-a considerat că ar fi bun de predat la CNSAS.
Dar trebuie să ne amintim tot timpul că dosarele de reţea ale celor care deveneau membri PCR se distrugeau obligatoriu, la fel şi dosarele cu materiale considerate de mică importanţă, sau cele despre persoanele decedate, de pildă. La aceste operaţiuni curente se adaugă distrugerile masive de la Revoluţie, care au început chiar pe 22 decembrie în jurul orei 13.00 şi s-au produs simultan în toată ţara, în urma unui ordin telefonic. N-a numărat nimeni până acum toate cotele menţionate în procesele verbale de distrugere, care şi ele s-au întocmit după mai bine de 1 an de la evenimente şi nu pot fi luate drept absolut sigure. Aşadar, nu ştim câte dosare de informatori s-au deschis în total, nici câte s-au distrus procedural, de-a lungul anilor, nici câte s-au distrus la Revoluţie etc. N-are niciun sens să numărăm dosare ca să aflăm câţi informatori au fost în societatea românească, în timpul comunismului.
Dacă vrem să ne raportăm la evidenţe, şi nu la dosarele predate efectiv, trebuie să ţinem cont că şi ele au suferit diverse ajustări şi corecţii, ”unificări” sau transferuri între evidenţele Miliţiei şi cele ale Securităţii, scoateri dintr-o evidenţă şi transferuri în alta etc. Nici cartotecile, nici evidenţa fostului CID nu oferă cifre exhaustive, din mai multe motive. În primul rând, evidenţa CID n-a fost construită să gestioneze unităţi arhivistice, adică dosare, ci informaţii despre persoane, care n-au biografii liniare – îşi schimbă domiciliile, locurile de muncă sau numele de familie etc.
Totodată, în cartotecile judeţene sau în cea centrală nu se introduceau fişe pentru toate categoriile de surse – de pildă, nu regăsim acolo colaboratorii din rândul elevilor sau al militarilor în termen, care n-au fost puţini. În cazul membrilor de partid, am spus deja că se distrugea dosarul de reţea şi odată cu el dispărea şi înregistrarea de la CID. Prin urmare, nici cartoteca pe hârtie, nici evidenţa informatică a CID-ului, nici numărarea dosarelor ca atare nu oferă un răspuns de încredere la întrebarea dvs. ”am fost sau nu o ţară de turnători?” Ca să numărăm cu o oarecare acurateţe, ar trebui să avem ceea se cheamă Registrele-jurnal cu evidenţa reţelei informative, de la toate unităţile Securităţii, din toată perioada ei de funcţionare. Şi nu le avem. Poate vom vorbi şi despre asta.
Nu în ultimul rând, e esenţial să reţinem că existenţa unui dosar de reţea nu dovedeşte în niciun caz că titularul a fost informator, sau turnător, ca să preiau termenul folosit de dvs. Vreau să subliniez asta fiindcă de prea multe ori am văzut în presă ”sentinţe morale” şi ”execuţii sumare” bazate doar pe litera R pusă în faţa unei cote de dosar de la CNSAS! Nu doar că legea are criterii clare pentru încadrarea în categoria colaborator, care ţin de conţinutul informaţiilor transmise Securităţii, ci mai mult, Securitatea însăşi a păstrat uneori dosarele de reţea ale celor pe care i-a studiat ca să-i recruteze, dar n-a reuşit.
Dacă punem în balanţă această ultimă categorie cu cea a membrilor de partid ale căror dosare de informatori s-au distrus, nu ştiu cine va ieşi mai bine la numărătoare: cei care n-au dat informaţii, dar au dosare de reţea, sau cei care n-au dosare de reţea, dar au turnat ani de zile, ca sarcină de partid?
La fel de relative sunt cifrele şi în cazul celor urmăriţi, sau al celor anchetaţi pentru atitudini sau gesturi de protest la adresa regimului, mai ales dacă ancheta s-a făcut ”sub acoperirea organelor de Miliţie”. Putem număra dosarele individuale de urmărire din fondul informativ predat la CNSAS, putem număra şi dosare penale – care în timpul lui Ceauşescu au fost tot mai puţine, dar nu fiindcă românii erau mulţumiţi de regim şi nu protestau, ci fiindcă s-a recurs la alte metode de represiune, nu la arestări şi condamnări politice explicite.
Nu vom şti însă niciodată câte astfel de dosare s-au distrus de-a lungul timpului, procedural, cum am spus, sau câte s-au distrus la Revoluţie. Nu vom şti nici despre câte persoane s-au cules informaţii arhivate în dosare colective, de problemă sau de obiectiv. Altfel spus, nu vom şti câţi români au fost urmăriţi, încălcându-li-se drepturile civile, fără să fi fost subiectul unui dosar propriu-zis. Dacă vreţi, un fel de poliţie politică ”by proxy”, care ţine de natura însăşi a statului totalitar. Cum i-am putea număra pe cei ale căror convorbiri telefonice sau scrisori au fost interceptate luni de zile, fără să fi fost ei înşişi suspecţi, ci doar în contact cu cei urmăriţi de Securitate?
Când interceptezi ilegal o scrisoare faci din start două victime. Ca să conchid: de-a lungul anilor Securitatea a creat cu siguranţă mai multe dosare decât putem număra azi la CNSAS şi la fel de sigur au fost mai multe persoane încadrabile în cele două categorii principale – colaboratori şi urmăriţi. Evident, şi subcategoriile pe care în ultima vreme le-am văzut extrase din evidenţa CID şi prezentate public trebuie tratate cu aceeaşi prudenţă şi însoţite întotdeauna de circumstanţieri sau explicaţii. Altfel, distorsionăm grav lucrurile şi producem mai multă confuzie în rândul opiniei publice, decât un spor de cunoaştere autentică.
Reporter: Sunt cunoscute foarte puţine nume de disidenţi. Se vorbeşte despre Goma, despre Radu Filipescu, Ion Vianu, Mihai Botez, Doina Cornea şi, desigur, tragicul caz al inginerului Gheorghe Ursu. Aparent, doar puţine persoane au avut curajul unor opinii, respectiv acţiuni contra-ceauşiste. Cum se explică faptul că am aflat doar despre atât de puţini oameni curajoşi?
Germina Nagâţ: Sunt mai multe motive. Unul dintre ele e chiar faptul că arhiva Securităţii s-a deschis atât de târziu. Formal, după 10 ani de la Revoluţie, odată cu promulgarea Legii 187/1999, dar în mod real şi efectiv ea s-a desecretizat abia din 2005, când a început ”marea predare” la CNSAS.
Trecuseră 15 ani de la căderea dictaturii. La asta trebuie să adăugăm şi faptul că informaţia cea mai valoroasă din dosare a fost şi încă mai este foarte greu accesibilă, fiindcă odată cu arhiva nu s-au predat şi sistemele de evidenţă, scriptice şi informatice pe care Securitatea le-a completat în cele patru decenii de existenţă.
Cum am spus, evidenţa CID a fost predată abia în martie 2022 şi s-au văzut imediat efectele ei. Spectaculoase aş spune, în privinţa muncii de investigaţii. Am primit foarte târziu o arhivă uriaşă pe suport hârtie, dar fără instrumentele de căutare-regăsire a informaţiei, care au ajuns la noi încă şi mai târziu. Ca să putem lucra a trebuit să ne construim propriile baze de date, învăţând din mers cum să descifrăm documentele emise de nişte servicii secrete, fie ele şi comuniste. Asta s-a făcut cu o mână de oameni. Despre multe cazuri de disidenţi sau protestatari, unele absolut incredibile, aflăm şi noi abia acum, citind dosarele, fiindcă practic nu există altă cale de a afla despre ele. Nu pot fi regăsite în evidenţele de arhivă după acest criteriu, ”disidenţi”. Mulţi nici nu mai au dosare individuale, sau dacă le au sunt incomplete.
Reporter: Cum descuraja Securitatea ceauşistă disidenţa?
Germina Nagâţ: S-au folosit mai multe metode de descurajare, de la cele aparent paşnice şi ”legaliste” la cele violente, fizic sau psihic. De la ”influenţări pozitive”, atenţionări, puneri în discuţia colectivului, destrămări ale anturajului, la anchete informative sau anchete penale, mai ales sub acoperirea Miliţiei, culminând cu internarea în spitale de psihiatrie, care mie personal mi se pare metoda cea mai cumplită, fiindcă în cazul ăsta nu există reabilitare, nici amnistie, nici pensie de fost deţinut politic, nimic. Doar într-o ultimă instanţă se apela la trimiterea în judecată cu încadrarea în art. 166 Cod Penal, pentru ”propagandă împotriva orânduirii socialiste”, fiindcă trebuiau păstrate aparenţele de care avea nevoie regimul lui Ceauşescu pentru imaginea sa în plan intern şi extern. Aş zice că există un crescendo al măsurilor represive, dar cu cât au fost mai discrete şi mai ”legaliste”, cu atât au fost mai eficiente.
În jurul răspunsului la întrebarea dvs. se poartă o veche dezbatere în spaţiul public, mai ales în procesele CNSAS cu foştii ofiţeri de Securitate. S-a acreditat greşit – dar nu din ignoranţă, ci cu rea intenţie! - ideea că epoca Ceauşescu a însemnat mai multă prevenţie şi mai puţine abuzuri, sau mai puţină violenţă în relaţia aparatului poliţienesc cu cetăţenii. E adevărat că violenţele n-au mai fost ”la vedere”, că în anii '50, nu mai venea o Volgă neagră să te ridice noaptea din casă, dar asta nu înseamnă că abuzurile au dispărut, sau că bătăile în anchete au fost rare şi ”accidentale”, cum s-a afirmat inclusiv în sala de judecată, de pildă în procesul lui Gheorghe Ursu.
Sunt numeroase mărturii care spun contrariul, cu referire în special la anchetele pe care Securitatea le-a făcut sub acoperirea Miliţiei în anii '80. Numărul arestărilor şi condamnărilor din motive explicit politice a fost desigur mai mic, dar şi disimularea represiunii a fost mai mult abilă. Ca efect, şi controlul asupra populaţiei a fost mai eficient.
Reporter: Daţi-ne, vă rog, câteva exemple de eroi necunoscuţi. Oameni care au avut curajul să ridice, mai mult sau mai puţin public, vocea împotriva lui Ceauşescu şi a regimului comunist şi despre care opinia publică nu ştie sau ştie prea puţin.
Germina Nagâţ: Am să mă opresc doar la două exemple care pe mine m-au impresionat foarte tare, deşi nu mi-ar fi greu să enumăr pe loc şi altele, la fel de dramatice. Ambele cazuri datează din anii '80 şi sunt necunoscute marelui public. Unul este cel al soţilor Mariana şi Gheorghe Gherghina Besciu, care au tipărit artizanal, împreună cu un prieten, câteva mii de manifeste în care cereau respectarea drepturilor omului, a Actului Final de la Helsinki şi a Constituţiei în România.
Le-au răspândit prin Bucureşti în vara anului 1977, aruncându-le prin podeaua unei maşinuţe Fiat, dar au fost prinşi abia în 1981, după ce fiul prietenului lor i-a turnat la Miliţie, ca să scape de urmările unui accident de maşină. Doamna Mariana Besciu, fostă asistentă medicală pediatră, trăieşte, a depus mărturie în procesul lui Gheorghe Ursu şi a descris cu lux de amănunte ancheta, adică bătăile din arestul Miliţiei.
Celălalt caz este tot al unei asistente medicale, de data asta din Galaţi, se numea Emilia Kimeri şi lucra la un cabinet stomatologic. Şi ea a făcut manifeste, pe care le-a şi protejat cosându-le la maşină în nişte protecţii din plastic. Asta se întâmpla în martie 1987. A fost prinsă şi anchetată la sediul Miliţiei Galaţi. Au lăsat-o să plece acasă, invitând-o să revină a doua zi, pentru alte declaraţii. A doua zi dimineaţa a fost găsită plutind în Dunăre, iar familia a fost anunţată de un telefon anonim.
Înregistrările cu tehnica operativă din casă, făcute în noaptea de dinaintea prezumtivei sinucideri, sunt cumplite. N-a urmat nicio anchetă asupra morţii ei, la momentul respectiv, cum ar fi fost normal. De altfel, pentru acest caz, CNSAS a făcut plângere penală in rem, la Parchetul Militar. Dosarul s-a clasat prin ”prescrierea faptelor”. Deşi nu e singura grozăvie care s-a ”prescris”, aceste două cazuri au lăsat urme puternice asupra mea, fiindcă am şi cunoscut cele două familii.
Reporter: Pentru cei tineri, care nu ştiu cum funcţiona aparatul represiv comunist, ce fel de fapte te aduceau în vizorul Securităţii?
Germina Nagâţ: Fapte dintre cele mai banale şi fireşti, din viaţa de zi cu zi. De pildă, ascultarea emisiunilor muzicale de la posturile de radio străine, în special de la Europa Liberă. Vizionarea de filme la centrele culturale străine, sau ”relaţiile neoficiale cu cetăţenii străini” – să zicem că aveai un prieten prin corespondenţă într-o ţară occidentală şi îi trimiteai scrisori sau felicitări de sărbători. Asta te putea transforma într-un suspect de spionaj. Bancurile, mai ales cele cu ”înalţii conducători”, discuţiile libere cu prietenii, în care criticai situaţia din ţară şi mai ales făceai comparaţii favorabile altor ţări, lucruri de felul ăsta, repet, dintre cele mai banale şi fireşti. Cel mai bun sfat pe care pot să-l dau unui tânăr din zilele noastre, care crede că internetul datează de la facerea lumii, este să citească la CNSAS dosarele bunicilor sau ale altor rude care au trăit în comunism. Vă garantez că lectura asta o să aibă efectul unui vaccin anti-totalitar. După ce o să le treacă stupoarea şi ilaritatea, vor înţelege ce s-a întâmplat şi n-or să uite niciodată. Am făcut experimentul ăsta cu copilul meu, vă invit să-l încercaţi şi dvs.
Reporter: Cum se desfăşura o anchetă a Securităţii? Mai avem şi alte cazuri asemănătoare celui al inginerului Gheorghe Ursu? Oameni ucişi sau torturaţi până în pragul morţii?
Germina Nagâţ: Orice anchetă a Securităţii – şi insist că aici trebuie incluse obligatoriu şi cele făcute ”sub acoperirea organelor de Miliţie”, fiindcă au fost foarte numeroase în epoca Ceauşescu – folosea tot arsenalul clasic de metode de ”persuadare”, până se atingea scopul anchetei, adică obţinerea de probe. Sunt foarte multe mărturii ale celor anchetaţi în era ”constituţionalistă” a Securităţii, care descriu amănunţit tehnicile de interogare. Unele mărturii s-au dat sub jurământ, la tribunal, altele sunt în arhivele de istorie orală sau în materiale documentare – de pildă, mărturiile celor anchetaţi după revolta muncitorească de la Braşov. Foarte mulţi au vorbit public – Vasile Paraschiv, Doina Cornea, Radu Filipescu, Petre Mihai Băcanu, Iulius Filip, Dumitru Iuga, sunt doar câteva nume care îmi vin în minte acum. Toţi au descris acelaşi tipar de anchetă, în care abuzul fizic – bătaia, privarea de somn, înfometarea, frigul, lipsa medicaţiei, izolarea – alternează cu cel psihic. Cazul Emiliei Kimeri, despre care tocmai am vorbit, e un exemplu foarte bun de abuz psihic. Securiştii care au anchetat-o pretind că ”nu i s-a dat nici măcar o palmă”, că a fost lăsată să meargă acasă şi chemată a doua zi ”doar pentru discuţii”. Dar atunci cum a ajuns să se înece în Dunăre după o singură întâlnire cu anchetatorii? O femeie care avea copii, dintre care unul minor, şi era cadru medical, fără probleme psihice sau de altă natură care să explice deznodământul tragic al anchetei?
Reporter: În opinia dvs., de om căruia i-au trecut pe sub ochi nenumărate dosare, cum ajungea un om să fie turnător? Câţi dintre oameni erau turnători din vocaţie, oportunism şi câţi obligaţi de circumstanţe? Erau şi oameni care dădeau declaraţii benigne, care nu creau probleme nimănui, doar ca să pară că au colaborat?
Germina Nagâţ: Iată o altă statistică imposibilă – câţi au turnat din vocaţie şi câţi obligaţi de circumstanţe. N-aş risca niciodată o astfel de taxonomie şi cu atât mai puţin o numărătoare, din simplul motiv că într-un singur dosar de reţea, adică de informator, se pot întâlni mai multe ipostaze ale aceleiaşi persoane. Relaţia cu securiştii putea să dureze câţiva ani, în unele cazuri s-a întins chiar pe câteva decenii, şi sigur că notele informative într-un răstimp atât de lung pot fi şi benigne, pot fi şi ticăloase, în funcţie de circumstanţe.
Sunt şi dosare pline de informări să zicem ”tehnice”, dar în care la un moment dat se produce un declic şi conţinutul discuţiilor cu securistul o ia razna, spre viaţa privată sau spre opiniile politice ale celor urmăriţi. Dar simularea interesului pentru colaborare există şi de multe ori e foarte vizibilă în dosare. Adică, nu se văd deloc acele ”sentimente patriotice” pe care le invocă ofiţerii recrutori, ci mai degrabă se vede lehamitea, sau dezinteresul.
Reporter: Ce şanse avea cineva care intra în colimatorul Securităţii să spună Nu unei colaborări fără repercusiuni? Şi dacă spunea Nu, ce risca?
Dacă refuzul colaborării se petrecea în libertate, nu ducea la urmări sau represalii evidente, aşa cum pretind unii informatori, chiar în apărările din procesele cu CNSAS. Despre recrutările în închisoare sau în arest nu are sens să vorbim, fiindcă e o altă situaţie şi sunt exceptate prin lege. Majoritatea recrutărilor, în special după 1965, s-au făcut ”pe baza de sentimente patriotice”, securiştii invocând de fiecare dată o obligaţie constituţională, inexistentă. De câte ori văd motivul ăsta consemnat în Angajamentele de recrutare mi se pare că am în faţa dovada scrisă a unei înşelătorii. Evident că majoritatea celor recrutaţi acceptau să semneze fără să întrebe care e legea sau care e articolul din Constituţie care îi obliga să accepte asemenea sarcini, să-şi asume nume conspirative etc.
E drept că am văzut şi rapoarte în care refuzul semnării angajamentului e foarte interesant motivat, dar nu sunt consemnate şi urmările asupra persoanei. Explicabil, fiindcă în definitiv un eşec al recrutării este şi un eşec profesional al securistului, care nu şi-a făcut bine ”punctajul”, sau studiul prealabil. Puteai să refuzi fără prea multe riscuri, doar că tu nu ştiai asta! Dimpotrivă, lucrurile erau prezentate ca fiind obligatorii, prin Constituţie sau prin lege. Angajamentul avea chiar o frază de încheiere ”în caz contrar, voi suporta rigorile legii”. Nu exista nicio astfel de lege, de asta spun că totul arată a înşelătorie, la care contribuie şi alte ”ingrediente” – de pildă, legenda folosită pentru recrutare, sau pentru aducerea la locul recrutării. De asta refuzul explicit al colaborării mi se pare un act de mare curaj, chiar şi în absenţa represaliilor.
Reporter: Un studiu recent relevă că 41% dintre românii născuţi între anii 1990 – 2006 cred că dictatura ar fi un sistem politic bun pentru ţara noastră. Ce le-aţi spune acestor tineri?
Germina Nagâţ: Să vină la CNSAS, să citească fie dosarele bunicilor şi părinţilor, fie alte dosare, dacă se acreditează ca cercetători în arhiva noastră. Nici nu trebuie să se deplaseze fizic, totul se poate face online – de la depunerea cererii de acces la ridicarea copiilor. Dacă şi asta li se pare greu, să intre pe site-ul Consiliului şi să citească dosarele penale şi dosarele de urmărire postate acolo, sunt o mulţime. Îi asigur că nu se vor plictisi şi că vor avea numai de câştigat.
Menţionăm că opiniile exprimate de Germina Nagâţ nu reprezintă poziţia oficială a instituţiei sau a colegiului CNSAS, ci ale dumneai, personale, venite din experienţa de mai mulţi ani în cadrul CNSAS.
