Criza din Ucraina obligă stânga latino-americană să-şi revizuiască relaţia cu democraţia

Preşedintele Venezuelei, Nicolas Maduro.
Preşedintele Venezuelei, Nicolas Maduro. (JUAN BARRETO / AFP / Getty Images)

'Venezuela nu este Ucraina', asigură preşedintele venezuelan Nicolas Maduro, care se confruntă, de la începutul lui februarie, cu ample manifestaţii ale opozanţilor, soldate deja cu peste zece morţi, notează un blog afiliat cotidianului francez Le Monde.

'Venezuela nu este Ucraina', confirmă şi Heinz Dieterich, sociolog şi politolog german, care locuieşte în Mexic. Dieterich, teoretician al 'socialismului secolului al XXI-lea', a fost un apropiat al fostului preşedinte venezuelan Hugo Chavez. Cu toate acestea, el a devenit un critic al 'chavismului fără Chavez' şi mai ales al succesorului acestuia, Maduro.

În opinia politologului german, modelul economic pus în aplicare de Chavez a fost epuizat, 'nu mai este funcţional pentru chavism ca atare'. Gravitatea crizei ar necesita un program de ajustare structurală, în timp ce Maduro se mulţumeşte cu măsuri paliative şi populiste, patetice, fără viitor.

În faţa polarizării, guvernul venezuelan ar trebui să caute un punct de echilibru, în centrul eşichierului politic, 'o coabitare', după cum afirmă francezii, pentru a evita un conflict social, estimează Dieterich. Dacă în Germania social-democraţii au putut să formeze o mare coaliţie cu creştin-democraţii, dacă preşedintele columbian Juan Manuel Santos a reuşit să demareze negocieri de pace cu gherila FARC (Forţele Armate Revoluţionare din Columbia), ce l-ar împiedica pe Maduro să ajungă la o înţelegere cu liderul opoziţiei, Henrique Capriles Radonski? - se întreabă Dieterich.

Politologul german îl critică de asemenea şi pe opozantul Leopoldo Lopez, în prezent deţinut într-o închisoare militară. Dieterich califică planul acestuia de a doborî guvernul venezuelean cu ajutorul manifestaţiilor drept o 'himeră', 'ilegală şi ilegitimă', insistând asupra faptului că soluţia trece prin centrul spectrului politic şi neutralizarea sectoarelor radicale şi a forţelor străine. În opinia sa, singurul lucru care îl separă pe Maduro de Capriles, 'în afară de discursurile ideologice şi minciunile celor două partide', este 'redistribuirea rentei petroliere între oligarhie, popor şi multinaţionale'.

Potrivit Le Monde, Heinz Dieterich nu este singura personalitate de extremă stânga ce se demarcă de interpretarea oficială în vigoare la Caracas. În Argentina, liderul organizaţiei (troţkiste) Politica Obrera (PO), Jorge Altamira, constată următoarele: 'Imobilismul guvernului (venezuelan) a suscitat o situaţie explozivă; (...) opoziţia nu a cucerit masele chaviste; guvernul răspunde printr-un aparat de represalii legal şi paralel, care dezvăluie eroziunea bazei sale populare'.

În faţa agresiunilor împotriva manifestaţiilor opoziţiei, Altamira este tranşant: 'Represaliile criminale puse în aplicare de grupurile chaviste paralele, denumite 'colective', cu complicitatea puterii politice, dezvăluie o tendinţă reacţionară şi fascinantă a partizanilor guvernului'.

Cu toate acestea, liderul PO pledează pentru o cale diferită de cea aleasă de Dieterich: controlul şi gestionarea colectivă a economiei naţionalizate. Potrivit lui Altamira, lipsa de independenţă politică a mişcării muncitoreşti rămâne problema fundamentală a Venezuelei, dar şi o problemă a Argentinei dominate de peronism.

Criza venezueleană suscită dezbateri şi în sânul stângii din Brazilia. Partidul Muncitorilor (PM), condus de Dilma Rousseff, îl susţine pe Maduro şi contribuie la paralizarea diplomaţiei braziliene în faţa crizei.

'Apărarea democraţiei nu înseamnă neapărat apărarea celor care sunt la putere', nuanţează, totuşi, bloggerul Jean Wyllys în săptămânalul Carta Capital. Făcând o paralelă cu atitudinea PM în faţa frondei sociale din iunie 2013, din Brazilia, Wyllys aminteşte că 'a protesta nu înseamnă pucism', ci 'exersarea unui drept civil fundamental'. Dacă mii de persoane ies în stradă, guvernul ar trebui să se întrebe ce nu funcţionează. 'Represaliile violente împotriva manifestaţiilor din Venezuela, cu blindate pe stradă, cu gaze lacrimogene, grupuri armate şi manifestanţi ucişi, constituie o violare a drepturilor omului şi trebuie să fie condamnată', scrie Wyllys.

Desigur, Venezuela nu este Ucraina, însă aceste două crize obligă stânga latino-americană să-şi revizuiască relaţia cu reformele şi democraţia, progresul social şi drepturile omului. Schemele vechi, menţinute timp de decenii de Cuba şi castrism, se dovedesc insuficiente în condiţiile unei străzi revoltate, conchide autorul articolului publicat pe blogul afiliat Le Monde.