Confruntarea cu trecutul. Liiceanu, despre greaua moştenire lăsată de Iliescu şi Iohannis

Comunismul a fost maestru în manipularea istoriei, iar noi, românii, nu am ajuns să ne cunoaştem trecutul aşa cum a fost, ci în forme mistificate de cei care ne-au condus, şi riscăm astfel să ne întoarcem la cele mai urâte forme ale lui. „Greaua moştenire”, la propriu, lăsată de regimul comunist, a fost preluată de Iliescu şi cei din PCR, care au transferat structura represivă, abuzivă şi arbitrară în prezent. Lustraţia nu a avut loc, pentru că răufăcătorii nu se autodenunţă, a punctat filozoful Gabriel Liiceanu marţi seara, la dialogul cu tema „Confruntarea cu trecutul” între Thierry Wolton, Gabriel Liiceanu şi Ioan Stanomir, moderat de jurnalista Magda Grădinaru.

„Confruntarea cu trecutul este importantă pentru că, dintre cele trei dimensiuni ale timpului — trecut, prezent şi viitor — trecutul este cel mai important, pentru că este timpul fondator al oricărei fiinţe, al oricărui individ şi al oricărui popor.

Aşadar, a vrea să înţelegi prezentul şi să construieşti viitorul uitând, ignorând ceea ce s-a aşezat în fiinţa ta ca temei anterior este total imposibil. Fiecare dintre noi este suma straturilor de timp pe care viaţa le-a depozitat în neuronii noştri pentru a ne constitui eul: tragem după noi copilăria, adolescenţa, tot ce am trăit, experienţa noastră până azi. Suntem, în permanenţă, ceea ce am fost.

Trecutul nu este ceea ce a trecut şi nu mai are nicio importanţă, trecutul nu trece. El este dimensiunea care rămâne şi ne fondează. Fiinţa unui popor — totalitatea straturilor care s-au aşezat unele peste altele de-a lungul istoriei — este cheia prezentului şi a dorinţei de a construi un viitor.

Noi, românii, cu manualele noastre, ne-am reinventat istoria la răstimpuri, după cum ne-a convenit, pentru că ea a fost supusă unor deformări oportune pentru un regim politic sau altul. Comunismul a fost un maestru al machierii trecutului şi a refăcut chipul istoriei după cum i-a căzut bine unui conducător, unui secretar de partid sau altuia. Nu am ajuns să ne cunoaştem trecutul: l-am rebotezat conjunctural, sau l-am cunoscut greşit, sau l-am ignorat, şi, necunoscându-l, riscăm să ne întoarcem la cele mai urâte forme ale lui.

Dacă se pune problema unei confruntări cu trecutul, să ne amintim de expresia din comunism 'greaua moştenire', 'greaua moştenire pe care ne-a lăsat-o burghezio-moşierimea şi noi, regimul comunist, trebuie să ne luptăm cu ea pentru a pune în loc «viitorul luminos»'. 'Greaua moştenire' era cea mai mare ipocrizie. Splendoarea e că noi, după 1990, am avut cu adevărat parte de o grea moştenire: cei ce ne-au lăsat, cei ce au trecut pe malul celălalt al istoriei — Iliescu, cu toţi membrii PCR cu care a trecut pe celălalt mal al istoriei, cu toate structurile politice şi administrative represive din vremea lui Ceauşescu — ne-au lăsat grea moştenire: structura represivă, abuzivă şi arbitrară a ceea ce înseamnă regimul comunist.

Ei au transferat în prezent toate viciile şi apucăturile regimului anterior. În aceste condiţii, confruntarea cu trecutul a fost imposibilă, pentru că este greu de imaginat să le ceri celor care reduplică trecutul comunist cosmetizându-l în haine noi să se judece singuri, pentru că răufăcătorii nu se autodenunţă şi nu se condamnă ca răufăcători”, a explicat Liiceanu.

Marea armă a comunismului a fost mereu minciuna, a reamintit Liiceanu. Au promis că FSN nu se va transforma niciodată în partid. Imediat s-au transformat. Mineriadele au venit, din nou, cu un scop 'educativ': intimidarea populaţiei, pentru ca nimeni să nu mai îndrăznească să spună altceva.

A doua mare grea moştenire este cea lăsată de preşedintele Iohannis, a mai afirmat filozoful. Iohannis, prin inacţiunile sale, a dublat greaua moştenire cu un dezastru economico-politic.

„De aceea, cei care conduc astăzi România — Nicuşor Dan şi Bolojan — au o sarcină nemaiîntâlnită: într-o criză care a survenit, să găsească soluţii, deşi infractorii din justiţie sunt greu de înlăturat şi şi-au creat legi care să le garanteze impunitatea”, a punctat Liiceanu.

La rândul său, Thierry Wolton, unul dintre cei mai cunoscuţi investigatori ai comunismului, a punctat faptul că, în România, situaţia este aproape orwelliană: cei care controlează prezentul sunt fiii şi moştenitorii comuniştilor şi ai Securităţii. Controlând prezentul, aceştia pot şterge trecutul şi influenţa viitorul după bunul lor plac.

Problema României, spune Wolton, este că Revoluţia din 1989 a fost confiscată de eşalonul doi al partidului şi de oameni din fosta Securitate, în loc ca puterea să fie preluată de popor. Din această cauză trăim prezentul dificil de astăzi. Dacă există o cale de ieşire, aceasta este învăţarea onestă a istoriei, a susţinut istoricul.

Există o permanenţă a gândirii moştenite din comunism, a punctat el. Nostalgia comunistă se explică, opinează istoricul, în principal, prin transmiterea familială. Mulţi nostalgici nu au trăit comunismul, dar părinţii lor da iar transmiterea familială ne construieşte ca oameni, chiar şi atunci când credem că ne revoltăm împotriva ei.

Trecutul comunist este, pentru mulţi, trecutul tinereţii, a punctat Wolton. Ne amintim ce a fost plăcut şi eliminăm elementele neplăcute: magazinele goale, supravegherea Securităţii, lipsa libertăţii de circulaţie. Rămâne ideea de „siguranţă”, un drum prestabilit, chiar dacă nu ducea prea departe.

Ioan Stanomir a punctat, la rândul său, că regimul Ceauşescu a modificat aproape ireversibil structurile societăţii româneşti şi a desăvârşit proiectul „omului nou” început de Gheorghe Gheorghiu Dej. „Dacii” pe care îi iubesc unii compatrioţi sunt, de fapt, creaţii ale anilor ’60–’80, produse ale cinematografiei şi propagandei ceauşiste, a arătat politologul.

„Este o tragedie că, într-o ţară cu modele de sacrificiu şi martiriu — Iuliu Hossu, monseniorul Ghika, Doina Cornea, Monica Lovinescu, Nina Moica — oamenii aleg să venereze chipuri de carton.

Analfabetismul funcţional este dublat de agresivitate: a statului faţă de cetăţean şi a cetăţenilor între ei. Este greu să construieşti punţi când dialogul este imposibil”, a mai subliniat Stanomir tragismul situaţiei pe care o trăim în prezent.

Mai poate avea România o lustraţie, s-au întrebat vorbitorii? În opinia lui Liiceanu, da: putem avea o lustraţie morală, o lustraţie în spaţiul simbolic. Ea poate fi realizată prin intelectuali, care au capacitatea de a folosi cuvântul şi toată forţa lui şi să găsească metode de a răspândi adevărul despre trecut, prin presă şi prin intervenţia publică.

Miza rămasă este ca memoria noastră să nu fie evacuată complet, să ne cunoaştem trecutul şi, mai ales, să onorăm victimele, modelele morale pe care urmaşii comunismului au încercat să le batjocorească, aşa cum a arătat Ioan Stanomir, care a reamintit momentul discursului lui Coposu de 1 Decembrie, la Alba Iulia.

„Petre Roman şi Iliescu au orchestrat huiduirea lui Coposu de 1 Decembrie. Culmea abjecţiei: după ce l-ai torturat în închisori, pui oamenii să-l mai umilească încă o dată. Şi oamenii l-au huiduit cu toată convingerea”, a declarat Stanomir.