Chestiunea independenţei Scoţiei divizează Londra
Dacă ar fi vorba de o cursă, unioniştii scoţieni ar simţi deja în ceafă răsuflarea independiştilor. Distanţa dintre cele două tabere s-a redus la doar 5 procente în ultimele sondaje, iar nervozitatea s-a instalat în rândul guvernului britanic şi al celor trei mari partide ale ţării - conservatori, laburişti şi liberal-democraţi - care sunt de acord asupra unui singur lucru: respingerea suveranităţii Scoţiei, notează ziarul La Vanguardia.
Campania pentru a salva Uniunea este divizată şi riscă să eşueze. Strategia temerii, ce consta în a le expune alegătorilor consecinţele pe care le-ar avea independenţa asupra economiei şi politicii, a avut un efect de bumerang, pentru că scoţienii sunt oameni mândri cărora nu le place să fie intimidaţi. Pe de altă parte, ei nu cred că Londra va ignora interesele elitelor lor din City şi ar obliga Scoţia să abandoneze Uniunea Europeană şi să-şi creeze propria monedă.
Doi conservatori influenţi, primarul Londrei, Boris Johnson, şi strategul australian Lynton Crosby, consilier al premierului David Cameron, au fost primii care au cerut o schimbare a tacticii cu cinci luni înainte de referendumul de la 18 septembrie. 'Este evident că teama nu a funcţionat şi că glonţul a ieşit pe partea cealaltă', a declarat în privat un lider al campaniei 'Better Together' ('Mai bine împreună').
Susţinătorii opţiunii 'da' sunt mai bine organizaţi, mai motivaţi, iar acum au mai multe fonduri datorită celor 2 milioane şi jumătate de euro oferiţi de doi câştigători la loterie - votanţi ai Partidului Naţional Scoţian (SNP) - care au decis să-şi doneze câştigurile cauzei secesioniste. Acest avans observat în sondaje este perceptibil în întreaga Scoţie, în localităţi precum Stirling, Perth sau Dunblane, unde voluntarii separatişti merg din casă în casă şi prezintă argumentele în favoarea independenţei în faţa unu auditoriu din ce în ce mai puţin ostil şi mai ascultător.
În sens contrar, campania în favoarea opţiunii 'nu' a plătit preţul disensiunilor şi scurgerilor de informaţii, precum cea venită de la un ministru care a declarat sub anonimat unui cotidian local că ameninţările că Scoţia va fi obligată să renunţe la lira sterlină 'sunt lipsite de conţinut' şi că a doua zi după independenţă Londra va face o ofertă de a împărţi moneda, dacă Edimburgh-ul va permite submarinelor britanice să rămână la baza lor de operaţiuni de pe râul Clyde, în apropiere de Glasgow (ceea ce Alex Salmond, prim-ministru şi lider al SNP, a spus deja că refuză).
Tensiunea în rândul guvernului lui Cameron este atât de palpabilă încât un grup de deputaţi a cerut ca scoţienii să nu voteze la alegerile britanice din 2015, dacă independenţa va fi votată la referendum. Asta pentru a evita ca parlamentarii unei ţări străine - sau pe cale să devină - să obţină locuri în Camera Comunelor. Premierul Cameron a refuzat să dea curs cererii.
În cazul unei victorii a independenţei în septembrie, planurile prevăd o perioadă de tranziţie de un an pentru ca cei 59 de deputaţi scoţieni să renunţe la mandatele lor şi să fie reajustată componenţa Camerei inferioare sau, mai probabil, să se convoace alegeri anticipate.
Independenţa Scoţiei este o ipoteză foarte umilitoare pentru Cameron (ce ar intra în istorie ca premierul care a pierdut Scoţia), dar este favorabilă în termeni electorali pentru conservatori, care nu au decât un mandat la nordul frontierei şi ar fi avantajaţi de noua aritmetică. În schimb, ar fi un dezastru pentru laburişti în termeni de echilibrare a puterii.
Cameron aproape că nu a făcut act de prezenţă în Scoţia, unde este foarte nepopular. Acum încearcă să recupereze mesajul seducător, potrivit căruia 'împreună ne este mai bine, împreună am făcut revoluţia industrială, am luptat în două războaie mondiale şi am gestionat un imperiu'. Rămâne de văzut dacă va funcţiona, conchide La Vanguardia.
