Cazul Gh. Ursu judecat azi la Tribunalul Militar Bucureşti

Pe 7 august Tribunalul Militar Bucureşti, va judeca dosarul uciderii disidentului Gheorghe Ursu, un asasinat politic neelucidat de 23 de ani. Procurorii militari, încearcă din nou să muşamalizeze cazul, în acest dosar care a devenit de-a lungul anilor o adevărată ruşine pe obrazul României.

Judecătorii TMB au invocat prescrierea faptelor pentru unul dintre presupuşii făptuitori, Marin Pârvulescu, la vremea respectivă maior de securitate, fără să ia seama că omorul unei persoane pentru convingerile sale politice este o faptă imprescriptibilă.

Ceilalţi făptuitori direcţi au fost condamnaţi şi scăpaţi de închisoare după un an sau doi. Adevăraţii vinovaţi de crimă, Partidul Comunist Român şi Securitatea Statului, nu au fost niciodată incriminaţi.

Gh. Ursu, un mare patriot

Dizidentul Gheorghe Ursu, inginer de construcţii şi poet, a fost omorât în bătaie în noiembrie 1985, în arestul miliţiei. Ca şef de atelier de proiectări, Gh Ursu a fost responsabil de proiectarea multor clădiri din Bucureşti.

La marele cutremur din 1977, văzând cum Nicolae Ceauşescu dă ordine să se astupe fisurile din clădiri prin operaţii de cosmetizare, din conştiinţă şi trecând peste pericolele la care se expunea, Gh. Ursu începe să îl acuze public pe Ceauşescu de crimă cu premeditare. Începe să trimită scrisori Europei Libere.

Deşi gestul său este profund patriotic, Ursu intră în vizorul Securităţii, care avea printre atribuţii apărarea imaginii dictatorului. În 1984 este turnat de două fete la Securitate şi acuzat că „ţine un jurnal intim” în care ar exista critici la adresa dictatorului şi a regimului comunist.

Este anchetat de Securitate în stare de libertate. După anii ’70 directivele Moscovei cereau ca ţările comuniste să nu mai aibă deţinuţi politici, iar cazurile politice să fie băgate la civil. În 1985 Securitatea îi înscenează lui Ursu o „deţinere de valută” şi este arestat pentru deţinerea unor sume infime - 16 dolari - şi închis.

Ucis în bătaie

Pe 17 noiembrie 1985, dizidentul Gheorghe Ursu a murit în urma bătăilor primite la Securitate. După ce a acuzat dureri abdominale, Gheorghe Ursu a decedat în Spitalul Penitenciarului Bucureşti. El fusese internat cu diagnosticul de "peritonită generalizată prin perforaţii de ansă ileală". Cazul morţii lui Ursu a fost preluat de Procuratura Municipiului Bucureşti, care a stabilit însă că moartea acestuia a fost naturală.

Jurnalul său intim nu a fost înapoiat familiei nici până în ziua de astăzi.

Dosar nesoluţionat din 1990

Rudele lui Gheorghe Ursu, în baza unor probe consistente, au susţinut că de moartea inginerului Ursu se fac vinovaţi ofiţerii de miliţie Tudor Stănică, Creangă Mihail, Burcea Ştefan, şi Marian Clită - deţinut de drept comun la vremea aceea.

În 2000 Marian Cliţă a fost condamnat de Curtea Supremă la 20 de ani de închisoare pentru moartea lui Gheorghe Ursu, însă a beneficiat de prevederile unei legi comuniste şi pedeapsa i-a fost redusă la 10 ani.

Pe 22 noiembrie 2000, prin rechizitoriul Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, foştii ofiţeri de miliţie Tudor Stănică şi Creangă Mihail, şi fostul subofiţer Burcea Ştefan sunt trimişi în judecată pentru infracţiunile de instigare la omor deosebit de grav, respectiv complicitate la omor deosebit de grav, săvârşite împotriva lui Gheorghe Ursu. Cei doi ofiţeri fiind şefii arestului unde a decedat Gheorghe Ursu.

Însă, principalul vinovat pentru moartea lui Gheorghe Ursu este fostul său anchetator Marin Pârvulescu, după cum au arătat şi declaraţiile din dosar.

Faptele imputate lui Marin Pârvulescu - tortură pe motive politice - cad sub incidenţa Codului Penal (infracţiuni contra păcii şi omenirii) şi a Convenţiei ONU asupra imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii. Cu toate acestea este singurul care nici până azi nu a fost cercetat de procurori, fiind beneficiarul a numeroase NUP-uri.

"Din 2003 în dosar nu s-a mai făcut nimic. În 10 ani nu s-a făcut nimic. Dosarul nu mai e la Parchetul Militar şi la Secţia de Urmărire Penală", a declarat Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu la un post de televiziune.

Plimbări uluitoare ale dosarului Pârvulescu

În 2010, procurorii au recurs la un alt tertip menit să tărăgăneze soluţionarea plângerii: spargerea dosarului în mai multe bucăţi.

În 2011, a urmat o declinare de competenţă. Parchetul ÎCCJ a trimis plângerea, spre soluţionare, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. În acelaşi timp, procurorii ÎCCJ au stabilit că “încadrarea juridică corectă a faptei comise împotriva lui Gheorghe Ursu nu este cea a unei infracţiuni contra păcii şi omenirii, ci cea de omor”.

Absurdistan, în Justiţia Română: procurorul care a tergiversat cazul 2 ani după 2011, Ruxandra Ionescu, a recurs la încă un tertip pentru a-l dezvinovăţi pe Pârvulescu: a decis că alţi ofiţeri, coloneii Tudor Stănică şi Mihail Creangă, ar fi fost condamnaţi definitiv pentru aceeaşi crimă, deci aceasta nu-i poate fi imputată şi lui Pârvulescu.

Plimbări între tribunale

La 3 iunie 2013, Andrei Ursu a atacat rezoluţia procurorului Ruxandra Ionescu, acţiunea fiind însă pasată între mai multe instanţe. Astfel, Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.

Dacă nu era suficient, la şedinţa din 24 iulie 2013, procurorul de caz a cerut judecătorului declinarea competenţei înapoi la Tribunalul Bucureşti, pe motiv că la infracţiunea de omor a participat şi un civil – deţinutul Marian Clită, condamnat definitiv în acest caz.

Instanţa a respins această cerere, stabilind următorul termen de judecată pe 7 august 2013.

“NUP-uri” uluitoare

O altă acţiune făcută de Andrei Ursu împotriva rezoluţiilor procurorilor de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui Marin Pârvulescu a fost respinsă de Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti la 13 martie 2013.

Magistraţii au folosit aceeaşi strategie a reîncadrării faptelor şi a prescrierii acestora. Andrei Ursu a declarat pentru Adevărul:“Ni s-au respins plângerile pentru ca primul NUP nu ar fi fost chiar NUP, ci era de fapt un referat. Al doilea NUP, care invoca prescripţia pentru tortură, era doar o “comunicare” a procurorului militar şef. Al treilea NUP, tot al procurorului militar şef, deşi era rezoluţie în toată regula şi în care se stipula iarăşi, clar, că faptele au fost prescrise - a fost soluţionată în mod eronat printr-o rezoluţie. Deci, nu se poate face plângere împotriva unei rezoluţii pentru că e... eronată”.