"Când timpul devine armă". Tot ce trebuie să ştii despre războiul hibrid. Explicaţiile unui expert român de la Oxford
Corneliu Bjola, profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford, a atras atenţia, într-o amplă analiză publicată în platforma Centrul Politic, că esenţa războiului hibrid nu constă doar în manipularea informaţională sau în atacurile cibernetice, ci în exploatarea unei vulnerabilităţi profunde a societăţilor moderne — percepţia distorsionată a timpului.
Înspirându-se din conceptele istoricului german Reinhart Koselleck, expertul explică faptul că democraţiile contemporane devin fragile atunci când pierd coerenţa dintre trecut, prezent şi viitor: trecutul îşi pierde autoritatea, prezentul este accelerat până la saturaţie, iar viitorul devine fie o promisiune iluzorie, fie o sursă de anxietate.
În acest vid temporal, războiul hibrid reuşeşte să destabilizeze societăţi întregi nu prin forţă, ci prin ritm — prin inundarea spaţiului public cu crize, emoţii şi informaţii succesive, care dezorientează atenţia colectivă şi paralizează capacitatea de reflecţie.
Redăm mai jos analiza lui Corneliu Bjola.
Dimensiunile războiului hibrid
"Războiul hibrid este de obicei definit ca o combinaţie de presiune militară, atacuri cibernetice, dezinformare şi activare a agenţilor de influenţă — tactici situate sub pragul unui conflict deschis, dar mult peste limitele convenţionale ale păcii. Scopul războiului hibrid nu este cucerirea teritoriului — cel puţin în faza iniţială —, ci crearea de haos: slăbirea încrederii, divizarea societăţilor şi paralizarea procesului decizional, care pot pregăti ulterior terenul pentru o eventuală intervenţie militară.
Am văzut acest tipar în mod repetat — de la intruziunile cibernetice ruseşti în Ucraina şi campaniile informaţionale din statele baltice, până la acţiunile coordonate de dezinformare din timpul alegerilor europene. Instrumentele diferă, dar rezultatul este acelaşi: societăţile încep să se îndoiască de propria realitate şi îşi pierd capacitatea de a acţiona coerent.
Timp de mai mulţi ani, societăţile europene au privit fenomenul războiului hibrid cu o anumită detaşare, convinse că instituţiile lor democratice sunt suficient de solide pentru a rezista acestui tip de asalt. În ultimii ani însă, pe fondul creşterii polarizării politice şi al degradării încrederii publice — fenomene amplificate de campanii hibride —, multe state europene au început să trateze problema cu mult mai multă seriozitate, căutând mecanisme de apărare şi răspuns.
Punctul de plecare al acestor reflecţii este, inevitabil, surprinzătoarea vulnerabilitate a democraţiilor consolidate. Cum se explică faptul că state cu tradiţii democratice solide, cu memorie instituţională şi cultură civică demonstrată, pot fi destabilizate atât de uşor de campanii hibride? Ce se întâmplă în textura lor socială şi politică de le face atât de permeabile la aceste atacuri?
Privirea se întoarce aproape instinctiv spre Europa anilor 1930, o perioadă în care multe democraţii au căzut pradă ideologiilor totalitare. Intelectuali de vârf precum Hannah Arendt, Erich Fromm şi René Girard au încercat să explice mecanismele prin care libertatea se transformă în anxietate, iar neîncrederea devine instrument de control.
Pentru Hannah Arendt (Originile totalitarismului, 1951), momentul în care libertatea dispare nu este acela în care oamenii sunt constrânşi să mintă, ci acela în care adevărul însuşi încetează să mai conteze. Sfera publică, în care ideile pot fi dezbătute şi testate, se destramă, iar în locul ei apare o realitate fabricată de putere, unde propaganda şi frica înlocuiesc discernământul.
Erich Fromm, la rândul său (Fuga de libertate, 1941), a descris această dinamică în termeni psihologici: atunci când libertatea devine prea apăsătoare, oamenii aleg să fugă de ea, refugiindu-se în autoritate şi conformism.
Pentru René Girard (Violenţa şi sacrul, 1972), fenomenul are o dimensiune profund socială: atunci când reperele simbolice şi instituţionale se pierd, dorinţele devin mimetice — fiecare îl imită pe celălalt —, iar competiţia pentru recunoaştere se transformă rapid în rivalitate şi violenţă colectivă.
Reinhart Koselleck, istoric german de prim rang şi pionier al istoriei conceptuale (Begriffsgeschichte), se distinge printr-o explicaţie alternativă. Nu pentru că celelalte interpretări ar fi lipsite de sens, ci pentru că perspectiva sa aduce în discuţie un element care pare să le scape celorlalţi: timpul, mai exact, fundamentele temporale ale vulnerabilităţii societăţilor moderne. Pentru Koselleck, modernitatea nu este doar o epocă istorică, ci o transformare a modului în care oamenii experimentează timpul — idee centrală în lucrările sale – Critică şi criză. O contribuţie la patogeneza lumii moderne (1959) şi Sedimente ale timpului. Despre istorii posibile (2018).
În modernitate, susţine Koselleck, trecutul îşi pierde autoritatea, viitorul devine radical deschis, iar prezentul se comprimă într-o stare permanentă de accelerare şi criză. Într-un asemenea context, sensul istoriei se fragmentează, iar timpul devine el însuşi un câmp de conflict — o condiţie care explică fragilizarea socială şi politică a democraţiilor în perioade de criză prelungită. Nu doar instituţiile sunt afectate, ci însăşi structura temporală a societăţii: felul în care aceasta îşi percepe şi îşi interpretează trecutul, prezentul şi viitorul.
Această perspectivă oferă o cheie inedită pentru înţelegerea succesului războiului hibrid. Eficienţa acestuia nu ţine atât de rafinamentul tehnologic, cât de capacitatea de a exploata societăţi deja prinse într-o disonanţă temporală — cetăţeni copleşiţi de ritmul accelerat al vieţii cotidiene, detaşaţi de continuitatea istorică şi nesiguri în privinţa viitorului. Cadrul conceptual al lui Koselleck arată că reacţia la asemenea atacuri nu este doar confuzie, ci o dezorientare existenţială profundă, care reflectă vulnerabilitatea temporală a societăţii însăşi.
Koselleck descrie trei dimensiuni interconectate ale timpului istoric, vizibile şi astăzi în politica globală.
Prima este orizontală, şi exprimă tensiunea dintre spaţiul experienţei — trecutul acumulat care conferă sens evenimentelor — şi orizontul aşteptării — viitorul imaginat care orientează acţiunea colectivă. Modernitatea, afirmă Koselleck, a desprins aceste două planuri unul de celălalt. Prăbuşirea încrederii în continuitatea istorică înseamnă că trecutul nu mai ghidează viitorul: ceea ce altădată era experienţă relevantă (de exemplu criteriile educaţionale de mobilitate socială) pare acum, pentru mulţi, inutil. Vedem acest lucru în promisiunile populiste de întoarcere la o 'măreţie pierdută', dar şi în utopiile tehnologice care promit 'salvarea prin inovaţie' — două răspunsuri oglindite la aceeaşi fisură temporală. În ambele cazuri, aşteptarea se desprinde de experienţă: fie fugim înapoi, în nostalgie, fie înainte, în fantezie. Se creează astfel un vid de orientare: viitorul este imaginat ca o ruptură totală — fie sub forma progresului absolut, fie a renaşterii mitice —, iar legătura dintre memorie şi viitor se destramă. Rezultatul este o anxietate temporală: prezentul devine un loc de tranziţie permanentă, în care propaganda, populismul şi miturile de salvare oferă direcţie acolo unde continuitatea a fost pierdută.
A doua dimensiune este verticală, descriind coexistenţa unor viteze diferite de curgere a timpului. Pentru Koselleck, această axă exprimă stratificarea timpului istoric — felul în care domeniile realităţii sociale evoluează la ritmuri inegale. Unele sfere, precum tehnologia, pieţele financiare, şi comunicarea digitală, se mişcă aproape instantaneu; altele, precum instituţiile, legile şi cultura politică, avansează lent, în ritmul generaţiilor.
În societăţile moderne, această diferenţă de viteză devine o sursă structurală de tensiune. Când straturile rapide o iau înaintea celor lente, coerenţa se rupe: inovaţia scapă de sub control, iar instituţiile nu mai reuşesc să integreze schimbarea. Această discrepanţă a devenit evidentă în primele luni ale pandemiei de COVID-19, când dezinformarea s-a răspândit la nivel global în câteva ore, în timp ce guvernele şi comunitatea ştiinţifică au avut nevoie de săptămâni pentru a verifica şi reacţiona. Pe această axă verticală, războiul hibrid exploatează diferenţa dintre rapid şi lent.
În noiembrie 2024, algoritmul TikTok al reţelelor ruseşti a operat viral, în timp ce instituţiile româneşti au acţionat în ritmul lent al legii şi al procedurilor. Douăzeci şi cinci de mii de conturi coordonate au creat iluzia unui entuziasm masiv în doar câteva ore, în timp ce anchetele oficiale au avut nevoie de săptămâni, chiar luni, pentru a înţelege ce se întâmplă. Această disjuncţie între viteze explică de ce crizele contemporane sunt, în esenţă, crize de sincronizare. Rezultatul este o lume în care evenimentele se succed mai repede decât capacitatea instituţională de a le înţelege — un decalaj temporal care alimentează neîncrederea în instituţii şi face societăţile profund vulnerabile la manipularea celor care ştiu cel mai bine cum să activeze haosul prin viteză.
A treia dimensiune este diagonală, definind dinamica accelerării — ritmul distinct al modernităţii, care adânceşte constant prăpastia dintre viteza schimbării şi capacitatea noastră de a o înţelege. Fluxul neîntrerupt al ştirilor, actualizările algoritmice ale reţelelor sociale şi tranzacţiile financiare în timp real dau impresia că evenimentele se succed mai repede decât putem reflecta asupra lor. Crizele se înlănţuie fără pauză, iar societăţile trăiesc într-o stare de urgenţă permanentă, în care prezentul pare mereu depăşit de propria sa viteză.
Pentru Koselleck, modernitatea este definită de o aşteptare continuă a noutăţii. Timpul se comprimă, iar prezentul devine un punct de presiune între un viitor mereu în avans şi un trecut tot mai lipsit de relevanţă. Consecinţa acestor trei dimensiuni este o criză a atenţiei: existenţa se fragmentează într-un şir de evenimente pe care nu mai reuşim să le ordonăm. Războiul hibrid exploatează exact această vulnerabilitate — transformă viteza în armă, inundând spaţiul public cu informaţii, emoţii şi crize succesive, până când reflecţia devine imposibilă. Într-o lume în care totul se întâmplă 'acum', gândirea devine un act de rezistenţă — iar această capacitate de a opri ritmul şi de a judeca lucid este, poate, cea mai preţioasă resursă pe care democraţiile trebuie să o apere.
Aceste dislocări temporale constituie terenul psihologic pe care se desfăşoară conflictul hibrid. Ele explică de ce ficţiunile devin mai puternice decât faptele, de ce şocurile digitale pot destabiliza instituţii altădată stabile şi de ce societăţile reacţionează la manipulare prin panică şi paralizie. Războiul hibrid nu se limitează la tehnologie — el se hrăneşte din felul în care percepem timpul însuşi, dintr-un ritm accelerat care a devenit, în sine, o vulnerabilitate strategică."
Cazul României
"Această vulnerabilitate s-a văzut limpede în România, unde timpul — nu faptele — a devenit terenul central al confruntării politice.
Pe axa orizontală, campania lui Călin Georgescu a activat un imaginar temporal fracturat, combinând promisiunea unei renaşteri naţionale imediate cu nostalgia unui trecut mitizat, în care religia, ierarhia şi ordinea garantau sentimentul de coerenţă şi stabilitate socială. Era o viziune inspirată de modelele autoritare ale secolului XX — atât cel naţional-ceauşist, cât şi cel legionar-fascist al anilor ’30 — unde obedienţa, disciplina şi identitatea colectivă promiteau siguranţă morală şi unitate socială. Viitorul era, în realitate, o reeditare a unui trecut deformat şi violent, o promisiune de întoarcere la certitudinile unei lumi autoritare respinse de societatea românească după 1989, dar reîmbrăţişate astăzi de segmente revizioniste şi amplificate prin registrele narative ruseşti şi chineze.
Pe axa verticală, campania hibridă a exploatat diferenţele de viteză dintre sfera digitală şi cea instituţională, dar şi discrepanţa cognitivă dintre percepţia publică şi reacţia politică. În timp ce reţelele sociale amplificau emoţiile colective la viteza milisecundelor, instituţiile statului reacţionau lent, constrânse de logica procedurilor şi de reflexul autosuficienţei birocratice. Această asincronie structurală — între intensitatea emoţiei şi lentoarea reacţiei instituţionale — a produs exact ceea ce strategii ruşi urmăresc prin războiul cognitiv: o stare de tensiune permanentă, dublată de pierderea încrederii în capacitatea autorităţii democratice de a controla realitatea.
Pe axa diagonală, dinamica accelerării devine însă esenţa acestei strategii. Moscova mizează pe saturaţia cognitivă: o avalanşă continuă de informaţii, contradicţii şi crize artificiale menite să suprasolicite atenţia publicului şi să blocheze gândirea critică. În România, acest mecanism s-a manifestat plenar în noiembrie 2024, când fluxul neîntrerupt de conţinut digital a transformat alegerile într-un spectacol trăit în timp real — o succesiune de crize percepute simultan, în care emoţia a înlocuit analiza, iar prezentul a devenit un spaţiu saturat şi dirijat din exterior, unde deliberarea s-a degradat în invective şi tentative de distrugere retorică a adversarului."
Ce trebuie făcut
"Dacă analiza lui Koselleck este corectă, atunci centrul de greutate al războiului hibrid este cronopolitic: ţinta nu este doar informaţia, ci timpul însuşi. Conflictul hibrid profită de prăpastia dintre trecut şi viitor, rapid şi lent, dintre instantaneu şi durabil. De aceea, sarcina democraţiilor nu este doar să îşi consolideze infrastructura tehnologică, ci să îşi refacă rezilienţa temporală — capacitatea de a-şi controla propriul ritm. Asta înseamnă, mai întâi, să reimaginăm relaţia dintre trecut şi viitor.
Avem nevoie de proiecte solide de viitor, care să inspire şi în care majoritatea să se regăsească, mai ales după lecţiile anului trecut, când un trecut deformat şi întunecat a ajuns să pară, pentru o parte a cetăţenilor, singura opţiune posibilă. O educaţie democratică nu trebuie să glorifice trecutul în cheie naţionalistă sau revanşardă, ci să-l privească lucid, ca sursă de orientare civică. Asemenea modelului german de asumare a istoriei, ea trebuie să arate că învăţarea din eşecuri nu slăbeşte identitatea, ci o maturizează.
În acelaşi timp, avem nevoie de instituţii mai agile fără a fi impulsive: autorităţi electorale, ministere şi instanţe care îşi păstrează rigoarea deliberării, dar o completează cu unităţi agile capabile să reacţioneze şi să comunice rapid, transparent şi convingător. Birocraţiile nu pot ţine pasul cu viteza platformelor, dar pot menţine încrederea publică dacă ştiu să răspundă clar, calm şi la timp. În sfârşit, democraţiile trebuie să se pregătească pentru accelerare, nu doar să reacţioneze tardiv la ea.
Inteligenţa artificială, tehnologiile cuantice şi biotehnologia vor schimba lumea mai repede decât orice ciclu de reformă. Pentru a face faţă, trebuie să dezvoltăm reflexe de anticipare, nu doar de reacţie, şi să creăm spaţii publice de dialog în care schimbarea să fie înţeleasă şi asimilată înainte de a deveni copleşitoare.
Într-o epocă în care puterea se exercită prin ritm, memorie şi proiecţia viitorului, apărarea democraţiei nu depinde doar de cine controlează informaţia, ci de cine poate stabili viteza şi direcţia în care societatea evoluează."
Cine este Corneliu Bjola
Corneliu Bjola este Profesor de Studii Diplomatice la Colegiului St. Cross, Universitatea Oxford, unde îşi dedică eforturile cercetării impactului tehnologiei digitale asupra activităţii diplomatice, cu accent pe comunicarea strategică şi influenţa digitală, precum şi pe teorii şi metode pentru contracararea dezinformării şi propagandei.
Este fondatorul şi liderul Grupului de Cercetare în Diplomaţie Digitală de la Oxford, un proiect colaborativ academic înfiinţat în 2016, care îşi propune să avanseze studiul şi practica diplomaţiei digitale, realizând cercetări pe diverse teme, inclusiv impactul algoritmilor şi inteligenţei artificiale asupra activităţii diplomatice.
Este, de asemenea, Faculty Fellow la Centrul de Diplomaţie Publică al Universităţii din California de Sud şi Professional Lecturer la Academia Diplomatică din Viena.
