ANALIZĂ. "Datoria publică e ca o piatră de moară pe care o vom duce decenii de acum încolo, noi şi copiii noştri"

Datoria publică reprezintă o problemă pe care nu o mai putem amâna. E ca o piatră de moară pe care o vom duce decenii de acum încolo, noi şi copiii noştri, a tras un semnal de alarmă, marţi, analistul financiar Adrian Negrescu.

ANALIZA lui Adrian Negrescu

Am văzut în ultima vreme prea mulţi politicieni care cred că dacă Nazare a redus deficitul bugetar, e loc de măsuri cu iz electoral, să curgă din nou creşteri de salarii, contracte pentru firmele de partid.

Mica mare problema este ca un deficit mai mic nu înseamnă o datorie mai mică. Cât timp statul cheltuie mai mult decât încasează, diferenţa se acoperă cu împrumuturi noi, iar datoria continuă să crească. Şi, pentru prima dată, a trecut de un prag cu greutate simbolică şi legală.

Potrivit datelor Eurostat, datoria publică a României a ajuns la 60,1% din PIB la finalul primului trimestru din 2026. Ministerul Finanţelor estimează că va continua să urce, la 61,8% din PIB în 2026, 63,3% în 2027 şi 63,9% în 2028, şi abia apoi ar putea începe să scadă, cu condiţia ca deficitul să fie redus în continuare.

Pe termen lung, Comisia Europeană avertizează că riscurile sunt ridicate: datoria ar putea ajunge la aproximativ 90% din PIB în 2036.

Pentru omul obişnuit, cea mai concretă cifră este costul acestei datorii. Dobânzile plătite de stat ajung anul acesta la aproximativ 2,8–3% din PIB.

Altfel spus, România plăteşte doar în dobânzi echivalentul unui întreg deficit bugetar considerat acceptabil în Uniunea Europeană, înainte de a da un leu pe spitale, şcoli sau drumuri. Iar dobânzile nu scad: statul se împrumută pe zece ani cu aproape 7,5% pe an, cu 0,39 puncte procentuale mai mult decât acum o lună.

Mecanismul prin care o datorie devine de nesuportat e simplu şi merită înţeles. Primul motor este reprezentat de cheltuieli. Când economia creşte puţin sau deloc, cum se întâmplă acum, încasările statului stagnează, dar cheltuielile continuă să urce: salarii, pensii, ajutoare, dobânzi. Diferenţa se adaugă la datorie în fiecare an.

Al doilea motor este refinanţarea. O mare parte din datoria de azi a fost luată în anii în care dobânzile erau mici. Pe măsură ce aceste împrumuturi ajung la scadenţă, statul le înlocuieşte cu împrumuturi noi, la dobânzile de acum, mult mai mari. Chiar dacă nu s-ar mai împrumuta niciun leu în plus, costul datoriei tot ar creşte.

Ce se întâmplă dacă cei care ne împrumută îşi pierd încrederea că statul îşi poate plăti datoriile? Opresc finanţarea sau o fac atât de scumpă încât devine imposibil de plătit. Iar un stat care nu se mai poate împrumuta nu mai poate plăti la timp salariile bugetarilor, pensiile sau ajutoarele sociale. De aceea, reducerea datoriei nu este un exerciţiu contabil. Este o condiţie de supravieţuire financiară.

Altfel spus, nu ne putem baza doar pe scăderea dobânzilor. Nivelul actual al pieţei nu arată nicio perspectivă apropiată ca împrumuturile statului să devină mai ieftine. Dimpotrivă, instabilitatea politică le face tot mai scumpe.

Nu ne putem baza nici pe creşterea încasărilor, deşi România are, teoretic, o marjă aici. Încasările statului sunt printre cele mai mici din Uniunea Europeană, iar de două decenii se vorbeşte despre TVA-ul care nu intră la buget şi despre economia gri. Rezultatele s-au îmbunătăţit în 2026 însă sunt departe de nivelul la care colectează alte ţări.

Mai simplu spus, o strategie serioasă nu poate fi construită pe bani pe care nu i-am reuşit niciodată să-i colectăm.

Rămâne soluţia cea mai grea: controlul cheltuielilor.

Un plan credibil de reducere a datoriei are o formă clară. Întâi, câţiva ani de efort consistent, în care cheltuielile publice scad ca pondere în economie. Apoi, o perioadă mai lungă în care cheltuielile sunt "îngheţate": nu cresc peste nivelul atins. Efortul se întinde pe un deceniu, iar rezultatele vizibile apar abia după câţiva ani.

Belgienii au făcut asta din 1993, când şi-au redus datoria publică de la 134% din PIB la 84% în 2007, prin disciplină bugetară menţinută aproape 15 ani.

Altfel spus, dincolo de discursul public legat de nevoia de stimulare a investiţiilor care produc plus valoare în economie, realitatea arată că măsurile care produc cele mai mari economii sunt şi cele mai nepopulare.

Prima este creşterea vârstei efective de pensionare, pentru ca oamenii să muncească mai mult şi să contribuie mai mult la sistem. Ne-o spune Banca Mondială încă din 2010 şi, probabil, în cele din urmă o să o punem în practică mai ales că vine "bomba decreţeilor".

A doua este ca pensiile să crească o perioadă mai încet decât inflaţia. Iar acest lucru se întâmplă deja, de doi ani de zile.

A treia măsura este îngheţarea pentru câţiva ani a cheltuielilor cu salariile din sectorul public şi din agenţiile statului.

Pe ansamblu, fiecare dintre ele doare. Dar pensiile şi salariile bugetare sunt cele mai mari cheltuieli ale statului, iar fără ele orice plan de reducere a datoriei rămâne pe hârtie.

Pentru ca un astfel de efort trebuie să supravieţuiască mai multor guverne, are nevoie de o regulă fixată prin lege: o limită clară a cheltuielilor publice, respectată un deceniu întreg, indiferent cine conduce ţara. România are deja un început în acest sens.

Cât timp datoria rămâne peste 60% din PIB, legea responsabilităţii fiscale interzice guvernului să majoreze cheltuielile totale de personal sau cu asistenţa socială. Întrebarea este dacă această regulă va fi respectată sau ocolită, ca atâtea altele.

O sursă suplimentară de bani pot fi vânzările de pachete de acţiuni pe care statul le deţine la companii listate la bursă. Banii obţinuţi pot reduce direct datoria, fără să taie din salarii sau pensii. Decizia trebuie însă cântărită cu grijă, pentru că o companie vândută nu mai aduce dividende la buget.

De ce am ajuns aici? E destul de simplu de explicat. De ani de zile, cei care conduc au lăsat lucrurile să meargă de la sine. Calculul electoral s-a aflat în prim plan. Asta dincolo de ideea absolut prostească că dacă stimulezi din pix salariile şi pensiile din sistemul public, economia o să crească până la cer. Puţini au cerut deschis reducerea cheltuielilor, pentru că asta nu câştigă alegeri.

Doar că nu mai avem timp. Datoria a trecut de 60% din PIB, dobânzile cresc, iar cei care ne împrumută urmăresc fiecare decizie de la Bucureşti. Putem alege acum o reducere a cheltuielilor planificată, graduală şi asumată politic. Sau putem aştepta ca pieţele să ne impună una, brutală şi fără negociere. A doua variantă a fost întotdeauna mult mai dureroasă. Este marcă înregistrată FMI.