Un plan Marshall pentru disperarea noastră

Parcare M.A.I. langa o biserica.
Parcare M.A.I. langa o biserica. (BOGDAN FLORESCU / The Epoch Times)

Nu trece zi fără ca înalt prea sfinţiţii să nu fie prezenţi peste tot în presă, pe internet, etc. Se poartă. În “era Facebook” nimeni nu scapă ne-pozat, ne-postat, ne-comentat.

Cu ce mai vin feţele bisericeşti, în atenţia noastră, acum după faimoasa campanie electorală pentru românul ortodox Ponta, după plânsul pentru nedreptatea făcută orelor de religie şi după nesăţioasa cerere de bani pentru controversata catedrală?

Cum îşi desăvârşeşte ea, Biserica, lucrarea sa caritativ-filantropică (cum este definită una dintre misiuni)? Cu ce acte de caritate vine pentru copii crescuţi de bunici cu pensii de 350 de lei? Cu ce soluţii pentru familii dezmembrate din cauza muncii “forţate” în alte ţări? Cu ce scutiri de taxe pentru cei care locuiesc în case care stau să se dărâme peste ei? Cu ce îngrijorări faţă de abuzurile politicienilor în paguba întregii ţări? Unii vor spune că Biserica nu se ocupă cu asa ceva.

Dar chiar şi Papa a criticat politicienii Romei, acuzaţi că fură fondurile destinate ajutorării muncitorilor emigranţi. De fapt Vaticanul şi-a exprimat şi alte îngrijorări. Astă vară, Papa Francis îşi arăta neliniştea faţă de un posibil (iminent) război mondial, iar, de curând, a făcut apel la toţi catolicii din lume să devină activi în problema schimbării climatice. În mesajul de Anul Nou, Papa a ridicat problema sclaviei umane oferind chiar o soluţie de frondă: să încetăm să mai cumpărăm produse foarte ieftine, care sunt, de fapt, executate în condiţii opresive.

Biserica ortodoxă română (BOR) n-a arătat niciodată niciun fel de îngrijorări faţă de soarta României; sau măcar faţă de cazuri concrete de sărăcie, disperare, neputinţă. Ca să nu mai vorbim de soarta omenirii. Nu trebuie să fii Vatican ca să spui că politicienii fură, că produsele prea ieftine sunt făcute în lagăre de muncă, că averile bisericii sunt tot mai mari, în timp ce sărăcia omoară oameni. (De fapt nici Vaticanul n-o spune chiar aşa). Dar, ca suporter al valorilor divine (ce se pretinde a fi), Biserica ar fi îndreptăţită să aibă toate îngrijorările din lume. Sau măcar din ţară. Să fie prima care să reacţioneze în faţa decăderii în toate formele ei, nu doar în unele. Să se indigneze şi de conducătorul nelegiuit, nu doar de cei care vor să arunce cartea de religie. Dar ce te faci, când tu, Biserică eşti parte a conducerii nelegiuite?

Desigur, nimeni nu aşteaptă sfinţi in sutană, dar, măcar pentru salvarea aparenţelor, te-ai fi aşteptat la o afişare mai discretă a chipului de politician veros în sutană. Măcar de dragul creării unei imagini mai umane ar putea veni BOR cu idei de bun samaritean. (ca Vaticanul). Desigur, pare naiv să mai crezi în rolul (teoretic, de altfel) de “conducător moral pe calea spre sfinţenie” al Bisericii, devenită, practic, o instituţie cu apucături politicianiste.

Dar chiar şi aşa, aşteptările “miilor de credincioşi” (sintagma invariabilă pentru cei veniţi să se agaţe de poalele prea sfinţiţilor la toate sărbătorile calendarului) sunt mari. Contribuabili, cu sau fără voie, plătitori de acatiste de nevoie, ei mizează pe prezenţa divină mijlocită de feţele bisericeşti. Totuşi despre ce faţă divină mai poate fi vorba, când şi faţa umană a preoţimii e mai greu de identificat? Să fie şi vina “miilor de credincioşi” care nu observă? Sau care, atunci când observă, nu fac nimic? Se fac, de fapt, complici la adâncirea prăpastiei dintre două lumi complet opuse. Schizoidie socială.

Trebuia să vină un suedez să se oripileze în faţa anomaliei tacit acceptate la noi. Jenny Sonesson (politician şi el) spune că "în România există o criză umanitară în desfăşurare”. "Înnebunesc când mă gândesc la faptul că Guvernul român prioritizează construcţia de biserici, în faţa bunăstării poporului român", scrie Sonesson.

Asistent social şi fost consilier în cadrul Guvernului suedez, Sonesson a pus cap la cap "mizeria crasă din care au fugit cerşetorii aliniaţi pe străzile Stockholmului", cocioabele, noroiul, căruţele trase de cai emaciaţi şi sărăcia prevalentă a satelor româneşti cu proiectului (de dimensiuni "faraonice") a construirii Catedralei Mântuirii, pe care Le Figaro l-a estimat ca ridicându-se la 1 miliard de euro.

Faţă de "măreţele" construcţii (vezi şi construcţia unei biserici în Parcul Naţional Bucegi), mulţimea placidă a dreptcredincioşilor e aproape imună la demonstraţiile de lux ale prea sfinţiţilor când au loc ceremonii religioase. Ceremonia-spectacol organizată în ajunul întronării lui Ioachim Băcăuanul, în scaunul de arhiepiscop al Romanului şi Bacăului a fost ironizată de presa on-line, care a semnalat defilarea maşinilor scumpe ale prelaţilor.

Deşi contestat de mai mulţi preoţi - după ce a impus măsuri mai dure, pentru colectarea unor sume (mai) mari de bani, pentru contribuţii la construcţii bisericeşti cât şi alte taxe, pentru fiecare parohie, (fapt ce a trezit nemultumirea preoţilor, nevoiţi să strângă mai mulţi bani de la enoriaşii şi aşa săraci din această zonă a Moldovei) - Ioachim Băcăuanul rămâne preferatul Mitropolitului. Se pare că mulţimea bacaoanilor adunaţi la ceremonie n-a fost clintită în credinţa ei nici de comerţul cu lumânări al arhiepiscopului, care aduce, potrivit calculelor, aproape 5 milioane de euro la bugetul Arhiepiscopiei amintite. Acesta fiind doar un exemplu, partial si el, în cazul unei arhiepiscopii.

Mă tem că acea criză de umanitate de care vorbea politicianul suedez, care ar necesita, spunea el, o iniţiativă de tipul Planului Marshall şi prezenţa unor echipe de experţi internaţionali pe termen lung care să ajute cu orice, de la “muncă de asistenţă socială la realizarea de locuinţe" în România - ar putea sfârşi taxată şi ea. Prin complicitatea “miilor de credincioşi”, învăţaţi să nu-şi judece asupritorii, înalt prea sfinţiţii vor putea mima oricât normalitatea, credinţa şi dragostea şi să ceară un preţ bun pentru acestea.

"Nu este sustenabil că milioane de cetăţeni UE să trăiască în disperare”, mai spunea Sonesson. Şi aici a pus degetul pe rană, căci “Disperare” e termenul potrivit în România. Şi el va rămâne atâta timp cât românii se tot agaţă de umanitatea celor care ne-au dezumanizat. Da, cu siguranţă, e nevoie de un Plan Marshall în România. Şi de unul în mentalitate, mai întâi.