UE pregăteşte un impuls de 4 trilioane € în euroobligaţiuni, în timp ce Rusia vizează revenirea dolarului
Uniunea Europeană se îndreaptă hotărât către introducerea euroobligaţiunilor. La summitul pregătitor al UE de la Castelul Alden Biesen din Belgia, numeroase semne sugerează că planul Draghi de miliarde de euro ar putea fi pus în curând în mişcare. În acelaşi timp, din punct de vedere geopolitic, o posibilă revenire a Rusiei apare ca o nouă problemă pentru Bruxelles.
Capacitatea de a analiza greşelile şi de a cântări raţional cursuri realiste de acţiune aparţine, în termeni evolutivi, conditio humana. Experienţa ne învaţă: cei care îşi lovesc în mod repetat capul de acelaşi zid s-ar putea să nu se califice drept modelul de conducere preferat de evoluţie. Durerile de cap ar trebui înţelese ca un semn de avertizare — nu ca motivaţie pentru următorul asalt. Această observaţie preliminară serveşte pentru a evidenţia o problemă fundamentală în Europa contemporană.
Elitele noastre politice desfăşoară un experiment socialist de teren: se aruncă în mod repetat împotriva aceluiaşi zid — cel al economiei europene, al întreprinderilor sale şi al celor aproximativ 450 de milioane de cetăţeni — fără a permite eşecului persistent sau durerilor puternice de cap să le descurajeze.
S-ar putea presupune că aceasta este o structură extrem de complexă. Din perspectiva factorilor de decizie europeni, însă, pare să fie în primul rând o provocare care trebuie abordată cu arsenalul fatal al planificării centralizate şi al ignoranţei încăpăţânate.
Am putut evalua starea acestui „cap” colectiv joi, în Belgia, la summitul UE. Cercul interior de conducere de la Bruxelles, în jurul preşedintei Comisiei Ursula von der Leyen, împreună cu cei doi purtători politici de stindard, Emmanuel Macron şi Friedrich Merz, diagnosticase corect problema în avans: economia UE duce lipsă de competitivitate.
China şi Statele Unite au avansat tehnologic — şi au îndrăzneala de a se poziţiona diametral opus ideologiei europene a controlului centralizat şi a logicii transformării. Cele două superputeri refuză categoric să-şi lovească capetele de zidul iluziilor europene — CO₂ în altă parte ajută plantele să crească şi turmele să pască, în timp ce aici „energia fluturilor” se generează împreună cu devastarea deliberată a peisajului.
În schimb, ei au trecut la dereglementarea radicală a pieţelor lor. Chinezii au făcut-o mai devreme; americanii o urmează acum cu viteză maximă, adoptând ceea ce pare evolutiv sănătos: încredinţarea din nou a ţesutului social al societăţilor lor pieţelor, indivizilor şi principiului responsabilităţii personale.
Valori meritocratice, o renaştere a culturii burgheze, poate chiar religia — Europa nu vrea nimic din toate acestea. Totul rămâne aici woke, riguros supravegheat de cenzorul suprem de la Bruxelles. Chiar în ziua summitului, Parlamentul European a declarat că o femeie trans este femeie — punct.
Atât despre „ordinea bazată pe reguli” şi valorile europene. O ordine care ar putea fi fundamentată pe multe lucruri — dar aparent nu pe raţiune şi realitate biologică. Europa pozează ca fiind post-Iluministă, dincolo de limitele bunului-simţ.
Înapoi la summit şi la întrebarea cum să se rezolve dilema economică a zonei euro. Un vechi cunoscut, fostul prim-ministru italian şi fost şef al BCE Mario Draghi, a livrat planul pentru o presupusă revenire europeană în urmă cu doi ani — şi ar putea acum defini cadrul de acţiune al UE.
Ca să risipim suspansul: clubul datoriilor al Europei va alege, cel mai probabil, acelaşi zid vechi pentru următorul său act, demonstrând încă o dată scepticismul său faţă de progresul cognitiv. Dacă Bruxelles-ul va recurge la planul Draghi în dificultăţile sale economice, ar fi activat un pachet de îndatorare de un trilion de euro — credit public conceput pentru a propulsa continentul, până în 2030, în domeniul tehnologiilor verzi, al inteligenţei artificiale, al infrastructurii digitale şi chiar al tehnologiei militare la nivelul rivalilor săi geopolitici. Hybris pusă în practică pe piaţa obligaţiunilor.
Cadrul financiar schiţat de Draghi este enorm: pe parcursul a cinci ani, 800 de miliarde de euro anual ar curge în euroobligaţiuni — cu excepţia cazului în care câţiva politicieni rezonabili reuşesc să oprească această întreprindere riscantă. 800 de miliarde de euro corespund la aproximativ cinci la sută din PIB-ul UE. Această îndatorare suplimentară singură ar ridica, în condiţiile actuale, datoria totală a statelor membre cu aproximativ 25 la sută.
Un pariu fiscal a cărui fază de testare a avut deja loc în timpul emiterii obligaţiunilor NextGenerationEU în era Covid — la un volum aproape identic. 750 de miliarde de euro au fost strânse, iar în final Banca Centrală Europeană a trebuit să absoarbă o mare parte din ele. Cererea pentru datoria europeană pare călduţă; banii au curs de atunci în bugetele de asistenţă socială din Europa de Sud şi în proiecte verzi de prestigiu selectate.
Bruxelles trebuie literalmente să-şi planteze farurile politice pe întregul peisaj, astfel încât chiar şi ultimul cetăţean al UE să-şi amintească cine a transformat peisajul cultural într-un fel de distopie hollywoodiană plină de parcuri eoliene.
Vi-l amintiţi pe Mario Draghi: fost prim-ministru tehnocrat al Italiei — adică neales — şi, anterior, arhitectul programului OMT (Outright Monetary Transactions), instrumentul care a împuternicit BCE, în timpul crizei datoriilor din 2012, să achiziţioneze nelimitat obligaţiuni suverane ale statelor din zona euro aflate în dificultate pentru a regla randamentele. „Cu orice preţ”, declara atunci domnul Bombastic Draghi — iar acum artileria sa fiscală grea ar putea trage din nou asupra unor probleme ale căror cauze ţin mai puţin de sfera monetară şi mai mult de ţesutul microeconomic şi climatul cultural al societăţilor noastre.
Aceste dificultăţi nu vor fi rezolvate prin macro-management de stat finanţat prin datorie. Ceea ce lipseşte este spiritul antreprenorial. Continentul este suprareglementat, pieţele de capital sunt afectate, iar aparatul de stat european în continuă expansiune consumă sume uriaşe. Sectorul privat se luptă să dezvolte modele de afaceri viabile, în timp ce poverile administrative şi apetitul fiscal continuă să crească.
Criza energetică auto-provocată, născută din frenezia transformării verzi, este doar una dintre mai multe ştreanguri care se strâng în jurul gâturilor cetăţenilor UE. Un aparat de stat şi mai umflat nu ar slăbi aceste ştreanguri — le-ar strânge. Despre aceasta nu poate exista nicio îndoială.
Pentru Germania, introducerea simultană a euroobligaţiunilor alături de manevra Draghi ar marca sfârşitul oricărei speranţe rămase pentru stabilitate fiscală. Calea aleasă de actualul guvern ar împinge datoria publică în sus cu cel puţin cinci la sută anual. Adăugând cota proporţională a Germaniei din noua datorie euro emisă, se poate prevedea deja că până în 2030 Germania ar putea depăşi cu uşurinţă 110 la sută datorie raportată la PIB.
Cu alte cuvinte: statul bunăstării ar fi de acum înainte finanţat direct de la tiparniţă.
Cancelarul Friedrich Merz s-a bucurat demonstrativ de unitatea de la summit alături de preşedintele francez Emmanuel Macron. Ca de atâtea ori, au fost de acord asupra întrebărilor decisive, a explicat Merz, împărtăşind un sentiment de urgenţă: Europa trebuie să acţioneze acum şi să devină din nou competitivă — în special în industrie.
Tocmai sectorul cel mai grav afectat de politicile supravegheate chiar de cancelar: taxe mai mari pe CO₂, legislaţie privind lanţurile de aprovizionare şi o politică energetică ce nivelează ambiţia industrială.
În final, a fost doar retorica obişnuită de summit — nimic mai mult.
O regulă „Buy European” ("Cumpără produse europene" - n.n.) ar trebui să ghideze drumul, cu lanţuri de aprovizionare mai ferm centrate în Europa. Ne putem întreba cum intenţionează acest continent sărac în resurse să atingă astfel de ambiţii. Mai ales în comerţul internaţional şi în politica faţă de Rusia — tocmai acolo unde resurse abundente şi accesibile ar fi disponibile — Europa a abandonat în mare măsură evaluarea sobră. Faţă de inamicul său declarat, Rusia, una dintre cele mai bogate naţiuni în resurse de pe pământ, Europa rămâne blocată într-o sfidare maximală.
Pre-summitul dinaintea reuniunii din martie oferă indicii iniţiale că finanţarea comună prin datorie ar putea deveni într-adevăr serioasă. Prim-ministra Italiei, Giorgia Meloni — confruntată cu o datorie de aproximativ 130 la sută din PIB în patria împrumutului comun — ar putea găsi ideea răspunderii comune, în special din partea contribuabilului german, nu în totalitate neatractivă.
În timp ce Bruxelles-ul dansează în jurul viţelului de aur al agendei transformării şi încearcă să câştige timp prin programe masive de îndatorare şi pseudo-reforme cu nume pompoase, evoluţii decisive s-ar putea desfăşura în culise.
Potrivit unui memorandum intern al Kremlinului consultat de Bloomberg, Rusia ar lua în considerare revenirea la sistemul de plăţi în dolari americani. După ani de sancţiuni europene, embargouri americane şi excludere din SWIFT, o astfel de mişcare ar fi un şoc geopolitic de prim ordin — izolând şi mai mult Uniunea Europeană, în timp ce ar putea alimenta tendinţe secesioniste, în special în Europa de Est.
Memorandumul descrie mai multe domenii de interese ruso-americane convergente: cooperare în energie şi materii prime, precum şi posibila integrare a instrumentelor financiare bazate pe dolar în sistemul bancar al Rusiei. Reuters a confirmat existenţa unui canal de contact corespunzător între Washington şi Moscova.
Pe fondul unei activităţi din ce în ce mai coordonate între cei trei actori majori — Statele Unite, China şi Rusia — strategia Bruxelles-ului apare într-o lumină diferită. Poate că aceasta explică eforturile sale de a căuta parteneriate strategice cu state geopolitice pivot clasice, precum India sau blocul MERCOSUR.
Căci un lucru le uneşte pe cele trei mari puteri: toate se află în relaţii din ce în ce mai tensionate cu Bruxelles-ul şi cu capitalele conducătoare ale Uniunii Europene.
***
Despre autor: Thomas Kolbe, economist german cu diplomă universitară, a lucrat peste 25 de ani ca jurnalist şi producător media pentru clienţi din diverse industrii şi asociaţii de afaceri. Ca publicist, el se concentrează pe procesele economice şi observă evenimentele geopolitice din perspectiva pieţelor de capital. Publicaţiile sale urmează o filozofie care se concentrează pe individ şi pe dreptul acestuia la autodeterminare.
