Turcia, un protest împotriva autoritarismului

Turcia se confruntă de câteva zile cu cele mai mari proteste sociale înregistrate după puciul militar din 1980, care au început la Istanbul şi s-au extins şi în alte oraşe precum Ankara şi Izmir. Nu este vorba de o 'primăvara turcă' - Turcia este un stat membru al NATO şi candidat la aderarea la UE - şi nici de indignare faţă de situaţia economică, care continuă să crească în pofida crizei globale, ci de nemulţumire faţă de măsurile autoritare ale premierului Recep Tayyip Erdogan, aflat la putere de peste un deceniu, notează luni ziarul El Pais.

Planul de reabilitare a parcului Gezi, numit plămânul verde al Istanbulului, a fost detonatorul unui protest fără precedent. Nemulţumirea a apărut spontan împotriva unui guvern care îşi impune majoritatea hegemonică (50% din voturi la alegerile legislative din 2011) şi întoarce spatele plângerilor legate de mediul înconjurător şi sau de cultură ale cetăţenilor. În contrast cu primii ani de guvernare ai formaţiunii Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP, de guvernământ) spre o apropiere de Uniunea Europeană, deriva autoritară a unui partid de conservatori religioşi, care aspiră să devină echivalentul musulman la democraţia creştină, pare să fi adus Turcia lui Erdogan mai aproape de Rusia lui Putin decât de Germania lui Merkel.

Este totuşi adevărat că după ce a primit în 2005 binecuvântarea Bruxelles-ului pentru a negocia aderarea la UE, Ankara s-a trezit că aspiraţiile sale sunt zădărnicite de Paris şi Berlin. Iar Erdogan a fost obligat să facă faţă unui 'puci militar electronic', în 2007 - când armata a făcut apel pe Internet la opunerea prin veto faţă de numirea numărului său doi, Abdullah Gul, ca preşedinte al Republicii - şi puterii judiciare care a încercat să treacă în ilegalitate AKP şi să compromită întreaga conducere a partidului, sub acuzaţia de crearea a unui 'focar de activităţi împotriva regimului laic' - înainte de a-i aşeza pe banca acuzaţilor pe generalii pucişti şi să reformeze sistemul judiciar de pe vremea lui Atatürk.

Ori de cîte ori s-a lovit de imobilismul gardienilor laici, Erdogan a recurs la urnele de vot pentru a obţine sprijinul poporului. Dar promisiunile de reformă politică ale premierului au fost date uitării după vot. Un prim proiect de Constituţie a fost repede uitat după scrutinul din 2007, iar noua propunere de lege fundamentală a AKP, din 2011, nu a trecut prin Parlament. Erdogan este adeptul unui model prezidenţial, diferit de actualul sistem parlamentar. Cum statutul partidului îl împiedică să se prezinte la o nouă realegere parlamentară în 2015, această reformă constituţională îi va permite să controleze executivul încă un deceniu, după ce va fi ales direct preşedinte ale Republicii, cu atribuţii similare şefilor de stat din Franţa şi SUA.

Visul declarat al lui Erdogan este de a rămâne la cârma ţării până în 2023, când se va marca o sută de ani de la crearea statului turc întemeiat de Atatürk. Pentru mulţi cetăţeni acest lucru începe să devină un coşmar. După recenta măsură ce restrânge consumul şi vânzarea de alcool, mişcarea spontană de protest din piaţă a făcut să apară o mişcare inedită de respingere a AKP, care a profitat până acum de slăbiciunea celorlalte partide de opoziţie laice şi naţionaliste. Declinul celui mai carismatic politician turc ar putea începe chiar în oraşul unde a fost primar. Până şi ziarele cele mai apropiate de islamismul moderat al AKP l-au avertizat pe Erdogan să asculte glasul străzii, în faţa riscului ca gazele lacrimogene împotriva protestatarilor să afecteze rezultatul alegerilor municipale de anul viitor.