Stresul cronic din copilărie poate afecta creierul. Cum se pot repara efectele
alte articole

Într-un studiu din 2020, 88 de copii cu vârste cuprinse între 4 şi 9 ani au participat la o scanare fMRI în stare de repaus. Unii dintre copii proveneau din familii stabile. Alţii trecuseră prin stres cronic sau evenimente dificile. Cercetătorii au examinat şi au comparat modul în care comunicau diferite părţi ale creierului lor.
La copiii mai mari, conexiunea dintre două zone ale creierului implicate în recompensă şi motivaţie a devenit mai puternică la cei proveniţi din medii mai stabile. La copiii care au trecut prin experienţe mai dificile, acea conexiune nu s-a consolidat în aceeaşi măsură.
Cu toţii trecem prin anumite încercări în copilărie, dar acest lucru nu este neapărat un lucru rău. Însă poate deveni o problemă atunci când stresul este cronic sau sever.
Creierul unui copil în dezvoltare înregistrează constant informaţii — nu sub formă de cuvinte, ci de tipare. Cercetătorii încep să cartografieze modul în care aceste tipare devin parte integrantă a reţelei neuronale a creierului.
Ce se consideră stres în primii ani de viaţă?
Stresul din copilărie poate proveni din experienţe precum conflictele parentale de lungă durată, neglijarea sau abuzul.
Privarea poate fi subtilă. De exemplu, consumul ocazional de alcool în cadrul unor întâlniri sociale ar putea deveni o formă de privare dacă face ca un părinte să fie în mod repetat distras sau indisponibil, a declarat Johan Liebenberg, psiholog clinic, pentru The Epoch Times. Acelaşi lucru se poate aplica ori de câte ori un părinte este în mod constant prea preocupat, din orice motiv, şi nu observa nevoile copilului.
Aceleaşi circumstanţe pot afecta doi copii în mod diferit. „Ceea ce contează nu este pur şi simplu evenimentul în sine, ci modul în care sistemul nervos al copilului, aflat în dezvoltare, îl percepe şi dacă acesta are alături un adult sigur şi receptiv care să-l ajute să înţeleagă ce se întâmplă”, a declarat pentru The Epoch Times Sandra Nathan, consilier şi specialist în reglarea sistemului nervos.
Ce învaţă creierul din stresul cronic
Stresul din primii ani de viaţă afectează multe părţi ale creierului. Acesta poate sensibiliza amigdala, centrul creierului responsabil de percepţia pericolelor şi frică. Lucruri care, în mod normal, nu ar părea ameninţătoare pot fi percepute ca o ameninţare, generând frică şi anxietate mai intense.
O copilărie stresantă poate perturba, de asemenea, dezvoltarea cortexului prefrontal, o parte a creierului implicată în luarea deciziilor şi controlul impulsurilor. Un posibil mecanism este cortizolul, care influenţează ramificarea neuronilor şi puterea conexiunilor acestora.
Lidalize Grobler, psiholog educaţional, a oferit o modalitate simplă de a ne imagina ce s-ar putea întâmpla.
„Dacă intrăm în starea de luptă sau fugă deoarece ceva din mediul nostru ne pare stresant, învăţăm că există stres, facem faţă situaţiei şi apoi ne simţim în siguranţă”, a declarat ea pentru The Epoch Times. Dar când ameninţarea este cronică, sistemul nervos nu are niciodată şansa să se liniştească.
Cu timpul, poate deveni mai dificil să ieşim dintr-o stare de stres şi să revenim la una în care putem gândi clar şi ne simţim în siguranţă. Adulţii care au suferit de stres cronic în copilărie au adesea „un sistem nervos extrem de activat” şi sunt mai predispuşi să se confrunte cu anxietate şi depresie, a spus Grobler.
Stresul din primii ani de viaţă poate afecta, de asemenea, modul în care sunt utilizate genele.
Un studiu recent realizat pe şoareci a descoperit că stresul din primii ani de viaţă poate modifica modul în care ADN-ul este organizat în interiorul celulelor creierului, ceea ce ar putea face ca unele gene legate de stres să fie activate mai uşor mai târziu în viaţă. Acestea sunt cunoscute sub numele de modificări epigenetice.
„Se consideră că aceste modificări ale epigenomului contribuie la schimbări funcţionale de lungă durată în creier, la o sensibilitate sporită la stres şi la vulnerabilitatea faţă de tulburările neuropsihiatrice”, a declarat pentru The Epoch Times Catherine Jensen Pena, neurolog şi profesoară asistentă la Institutul de Neuroştiinţe din Princeton.
Însă povestea s-ar putea să nu se încheie la persoana care a suferit stresul. S-a demonstrat că efectele traumelor din copilărie se extind asupra generaţiei următoare — fenomen cunoscut sub numele de efect intergeneraţional sau cascadă generaţională.
Traumele din copilărie ale părinţilor au fost asociate cu niveluri mai ridicate de probleme emoţionale şi comportamentale, precum şi cu dificultăţi cognitive la copiii lor. Unele studii au constatat, de asemenea, că mamele cu antecedente de traume din copilărie tind să aibă nou-născuţi cu un volum cerebral mai mic în comparaţie cu mamele fără astfel de experienţe.
Semne la care trebuie să fiţi atenţi
Deoarece stresul din primii ani de viaţă poate lua multe forme, la fel se întâmplă şi cu modul în care un copil reacţionează la acesta.
În funcţie de vârsta şi personalitatea copilului, părinţii ar putea observa schimbări în starea de spirit sau în comportamentul acestuia, cum ar fi anxietate crescută, iritabilitate, retragere sau izbucniri emoţionale. Pot apărea, de asemenea, schimbări în ceea ce priveşte somnul, apetitul, concentrarea sau performanţa şcolară, precum şi simptome fizice, cum ar fi dureri de cap sau de burtă, a spus Nathan.
Alţi copii reacţionează exact invers. „Ei pot deveni foarte docili, în loc să fie conflictuali. Pot deveni genul de copil care nu provoacă niciodată probleme, se străduieşte din răsputeri să mulţumească pe toată lumea sau pare neobişnuit de responsabil pentru vârsta sa”, a spus Nathan.
Deoarece aceste semne sunt frecvente în copilărie şi pot avea multe cauze, o schimbare faţă de ceea ce este caracteristic pentru acel copil anume este adesea mai revelatoare decât orice simptom izolat, a spus Nathan. Ea îi încurajează pe părinţi să se întrebe nu doar „Cum pot opri acest comportament?”, ci „Ce ar putea comunica acest comportament?”
Cum să remodelezi creierul stresat al unui copil
Experienţele timpurii au o influenţă importantă, dar „nu reprezintă un destin”, a spus Nathan.
Aceeaşi plasticitate care permite stresului să modeleze creierul în dezvoltare funcţionează şi în sens invers, a spus Grobler.
Există modalităţi de a reduce efectele:
- Începeţi cu o relaţie de încredere
„O relaţie solidă – una pe care copilul se poate baza, în care persoana respectivă îi va explica lucrurile, va avea grijă de el şi îl va accepta – poate ajuta la atenuarea potenţialelor efecte pe termen lung ale stresului din primii ani de viaţă”, a spus Grobler.
„Nu putem elimina stresul din primii ani de viaţă ai copiilor, iar scopul nu este să-l ferim de el, dar putem fi prezenţi atunci când se întâmplă acest lucru.”
- Creaţi previzibilitate
Copiii se simt, în general, mai în siguranţă când viaţa de zi cu zi are un anumit grad de previzibilitate. Rutine simple legate de mese, ora de culcare şi timpul petrecut împreună pot oferi un sentiment de stabilitate, mai ales când alte aspecte ale vieţii par incerte, a spus Nathan.
„Chiar şi zece minute de atenţie exclusivă, de ascultare sau de joacă împreună pot ajuta la întărirea sentimentului de legătură şi siguranţă al copilului.”
- Ajutaţi copilul să se simtă în siguranţă înainte de a-l corecta
Când un copil devine supărat, copleşit sau reacţionează impulsiv, comportamentul său poate comunica ceva ce încă nu poate exprima în cuvinte. În loc să încerci imediat să opreşti comportamentul şi să-i ceri să se calmeze, a spune: „Văd că eşti foarte supărat. Sunt aici, alături de tine”, poate fi mai util în acel moment.
„A te apune la nivelul lui, a vorbi blând şi a-i recunoaşte sentimentele poate face o diferenţă reală”, a spus Nathan. Odată ce copilul s-a calmat, există mai multe şanse să discutaţi despre ce s-a întâmplat şi să stabiliţi limite adecvate.
Sursa: Epoch Times SUA