România, prinsă între puternicii curenţi geopolitici. Expertă cere reforme dure ca să ne salvăm: "E momentul să ne punem casa în ordine"

Elena Calistru, preşedinta organizaţiei Funky Citizens, expertă în analiza bugetelor şi membră a Comitetului Economic şi Social European, a vorbit, într-o postare pe Facebook, despre contextul geopolitic complicat în mijlocul căruia se află România, care intră în acest nou an "fragilă pe dinăuntru"

Redăm postarea Elenei Calistru:

Zilele astea îmi tot răsună în minte clişee din literatura şcolară, amestecate aproape ironic: câte ceva din „Capul plecat, sabia nu-l taie”, câte ceva din „timpul nu mai are răbdare cu noi”.

Asta pentru că nu au trecut nici cinci zile din 2026 şi senzaţia e că lumea nu ne mai lasă timp să ne prefacem că nu vedem ce se întâmplă. Mă rog, unii pare că sunt în alt timp moromeţian şi cred că avem.

Intervenţia SUA în Venezuela şi reacţiile europene extrem de prudente spun mai mult despre Europa decât despre America. Citesc zilele acestea o carte super interesantă - The Fractured Age a lui Neil Shearing - şi mi-a rămas în minte o idee care rămâne inconfortabilă indiferent cât de multe citesc despre ea: lumea se structurează tot mai clar în jurul a doi poli majori (SUA şi China), iar Europa, deşi natural ancorată în tabăra occidentală, nu şi-a definit încă locul într-o lume post-globalizare, post-deschidere. Vorbim mult despre autonomie strategică, dar rareori clarificăm ce înseamnă asta în termeni de putere, asumare şi consecvenţă. În realitate, nu e deloc clar dacă avem apetitul sau dorinţa de a proiecta putere. În lipsa acestei clarităţi, ajungem mai degrabă să fim purtaţi de valuri decât să setăm direcţia. Nu e neapărat o vină. Dar devine o vulnerabilitate atunci când principiile pe care le invocăm — suveranitatea, dreptul internaţional, integritatea teritorială — sunt articulate cu multă grijă diplomatică şi foarte puţină voce politică (fostul nostru preşedinte era doar foarte european în „privitul cu atenţie şi îngrijorare”, e plin internetul de meme cu „Îs EU Concerned?”). Paradigma cu closely monitoring nu este neutralitate, ci este o alegere şi nu sunt convinsă că e o alegere înţeleaptă.

Global, devine aproape cert că ordinea se reaşază rapid în cele două tabere. Dar cred Statele Unite rămân aliatul fundamental al Europei, punct. Nu există alternativă realistă pentru noi, nici ca UE, nici ca România. Dar tocmai de aici apare o întrebare incomodă: cum navighezi o lume în care regulile pe care le-ai apărat ca universale sunt tot mai des aplicate selectiv, inclusiv de aliaţi?

Pentru România, lucrurile sunt simultan mai simple şi mai nasoale. Putem rămâne încremeniţi, aşteptând să ni se întâmple ceva. Şi ni se va întâmpla, inevitabil. Nu avem altă şansă decât să fim alături de UE, dar nici în UE nu e o strategie inteligentă să spui că „eşti ok cu orice” sau oricum, asta nu îţi generează respect. Alianţele funcţionează pe solidaritate, dar şi pe coloană vertebrală.

Ce încerc să spun e că tot ce se întâmplă în jurul nostru ar fi suficient de complicat chiar şi într-un context intern solid. Problema este că România intră în acest an fragilă pe dinăuntru. Nu am alt exemplu mai bun decât că astăzi există termen dat efectiv de pe o zi pe alta (cerere depusă pe 31 decembrie, termen dat în 5 ianuarie) într-o cerere de suspendare a grupului de lucru pentru reforma justiţiei, după o succesiune de scandaluri care indică, fără jenă, existenţa unor grupuri de interese cu influenţă profundă în sistemul judiciar. Şi o să spuneţi – păi şi ce să facem noi, ce putem noi face într-o lume în care nici alţii mai mari nu sunt în stare să se poziţioneze? Ce pretenţii să avem de la România, ce ambiţii cu ce suntem acum?

Şi eu zic aşa. Când nu poţi influenţa lucrurile care ţi se întâmplă din exterior, te apuci şi încerci să fii bine pe interior, ca să poţi duce orice va veni. Cred că ce e valabil pentru oameni e valabil şi la nivel mai macro, pe societăţi.

Iar ăsta este, foarte clar, momentul să ne punem casa în ordine. Serios. Dacă nu trecem acum reformele grele, neplăcute, dar absolut necesare pentru a fi future-proof, vom rămâne în bătaia tuturor curenţilor geopolitici. Statul de drept, instituţiile funcţionale, consolidare fiscală, credibilitatea internă nu sunt teme „tehnice” sau mofturi pentru vremuri calme. Sunt infrastructură de securitate. Spun asta de ani de zile şi o repet: nu ne permitem slăbiciune internă într-o lume instabilă.

Mai mult, este şi momentul în care România ar trebui să îşi vadă limpede interesul geopolitic. Polonia şi România pot deveni, alături de Ucraina şi Republica Moldova, un pol regional de putere şi stabilitate. Tocmai de aceea trebuie să ne ferim ca de foc de scenariul în care Rusia ajunge din nou vecin direct. Pentru că, sincer, am sentimentul tot mai apăsător că într-o astfel de lume nu ne mai apără nimeni în mod automat.

Am pornit toate aceste reflecţii de la ce s-a întâmplat în Venezuela. Şi mărturisesc că nu înţeleg de unde îşi iau unii atâtea certitudini. Eu recunosc că sunt într-un loc complicat. Nu cunosc suficient de bine regiunea ca să emit judecăţi tranşante. Dar ştiu sigur că mintea şi sufletul meu sunt rupte între două lucruri: rules-based order, acel ideal care părea visul celor care au trăit comunismul, dar şi amintirea aşteptării reale, aproape mitologice, pe care bunicul meu şi alţii ca el au avut-o ca americanii să vină să ne elibereze de Ceauşescu.

Nu ştiu cum se împacă aceste două lucruri în 2026. Ştiu doar că trăim un moment în care ambiguităţile nu mai pot fi amânate la nesfârşit, nici la nivel global, nici european, nici românesc. Iar dacă trebuie să trăim cu ele, măcar să avem curajul să ni le articulăm clar, răspicat, asumat.

2026 nu a început prost pentru că aliaţii noştri sunt mai duri. Suntem deja în această dinamică de ceva vreme. A început prost pentru ca Europa şi unele state din interiorul ei încă ezită să îşi clarifice limitele, valorile şi capacitatea de a le susţine.

Iar costul de a nu decide cine eşti şi ce aperi începe să crească. Rapid.