"Războiul hibrid a ajuns pe străzi" - Expert de la Oxford cere statului român să facă urgent "un centru de reacţie rapidă"
Corneliu Bjola, profesor de Studii Diplomatice la Universitatea Oxford, a atras atenţia, într-o nouă analiză, că războiul informaţional care vizează România nu mai poate fi tratat ca o simplă serie de ştiri false sau glume online. În viziunea expertului, campaniile de dezinformare reprezintă o strategie deliberată de subminare a încrederii publicului în instituţii, cu scopul de a crea o realitate paralelă şi de a împinge societatea spre radicalizare şi conflict.
Corneliu Bjola şi-a publicat analiza - intitulată "Războiul hibrid a ajuns pe străzi – România are nevoie de un centru de reacţie rapidă. Acum!" - pe platforma centrulpolitic.ro, un proiect dezvoltat de think tankul ICDE (Iniţiativa pentru Cultură Democratică Europeană).
Redăm mai jos analiza profesorului:
„Franţa decapitează Vidraru. Resursele României furate pentru profit străin.” Cu acest prilej, în online, a început o adevărată campanie de dezinformare. Unii internauţi au scris că francezii evacuează apa ca să pună mâna pe aurul care se află pe fundul lacului. Într-un alt clip, realizat tot cu ajutorul inteligenţei artificiale, se arată că barajul Vidraru a fost demolat. Cel care a postat filmuleţul scrie că apa face ravagii. Scopul postării este să instaureze frica în rândul oamenilor.
În paralel, pe TikTok au apărut mii de videoclipuri în care utilizatori anonimi proclamau cu certitudine: „Din septembrie intrăm în război pentru Ucraina.” Într-un alt registru, o conferinţă pseudo-academică despre Covid-19 aduna „experţi” care discutau despre vaccinuri ca arme biologice, despre nanotehnologie ca instrument al războiului cognitiv şi despre inteligenţa artificială ca invazie a fiinţei umane.
La prima vedere, aceste naraţiuni par disparate şi absurde. În realitate, ele fac parte dintr-o arhitectură sofisticată de dezinformare, care nu urmăreşte doar să transmită minciuni, ci să construiască o realitate paralelă, psihologic coerentă, în care democraţia este delegitimată, instituţiile sunt corupte sau captive, iar salvarea poate veni doar de la un lider radical, antisistem. Această realitate alternativă nu este produsul întâmplării. Ea se bazează pe o triadă narativă – istoric-mitizantă, conspiraţionist-politică şi emoţional-catastrofică – care, odată interiorizată de public, transformă percepţia socială şi devine rezistentă la fapte şi argumente.
Prima verigă a triadei este trecutul mitizat. În România, acest tip de discurs recuperează teme precum „România distrusă de trădători”, „dacii ca popor pur si liber” sau nostalgia pentru comunismul transformat, retroactiv, într-o epocă a „demnităţii naţionale”. Aceste naraţiuni răspund unei nevoi psihologice de prestigiu şi stabilitate pierdută. Ele oferă un sentiment de identitate şi de siguranţă prin proiectarea în trecut, dar transformă prezentul într-un teren al resentimentului. Mai mult, miturile istorice sunt folosite ca un vehicul de mobilizare politică, deoarece conferă legitimitate morală radicalilor care se prezintă drept continuatori ai unei „misiuni naţionale”. În acest fel, trecutul devine nu doar refugiu psihologic, ci şi armă ideologică.
A doua componentă o reprezintă conspiraţiile despre elite. Dacă trecutul a fost glorios şi prezentul este degradat, atunci trebuie să existe vinovaţi. Mesajele despre Bruxelles care dictează tot, NATO care sacrifică România sau ONG-urile şi globaliştii care subminează suveranitatea oferă o explicaţie simplă şi atractivă. În campania prezidenţială din 2024, aceste naraţiuni au fost amplificate de algoritmii tiktok şi de reţele de conturi false sau coordonate, care l-au propulsat pe un outsider fascist într-un rol de candidat viabil. Certitudinea cauzală pe care o oferă conspiraţiile satisface o nevoie fundamentală: aceea de a înţelege „cine este de vină”. Astfel, ura se canalizează spre instituţiile democratice şi spre partenerii occidentali.
A treia verigă este criza emoţională. Mesaje alarmiste despre război iminent, despre resurse jefuite, despre vaccinuri criminale declanşează frică, furie şi vinovăţie. Această dimensiune emoţională închide accesul la gândirea critică şi transformă individul într-un receptor impulsiv, predispus la reacţii rapide şi radicale.
Criza emoţională are rolul de catalizator: ea nu doar reactivează traumele colective, dar face imposibilă deliberarea raţională şi compromite însăşi capacitatea societăţii de a distinge între real şi imaginar. Este şi motivul pentru care, după două atacuri hibride masive – cel din timpul pandemiei şi cel din alegerile din noiembrie 2024 – autorităţile române rămân în continuare inconştiente, subestimând magnitudinea pericolului. Această neglijenţă este dublată de complicitatea unor partide şi structuri anti-naţionale şi pro-ruse, care transformă dezinformarea într-o armă politică pentru câştig imediat. În goana lor după putere, aceste forţe nu ezită să sacrifice stabilitatea statului şi să calce în picioare suveranitatea democratică, câştigată cu sânge pe străzile României în decembrie 1989.
Împreună, cele trei naraţiuni produc o lume alternativă. România apare ca o ţară trădată de elite, subjugată de forţe externe, aflată în pragul colapsului şi războiului, unde singura soluţie este un lider mesianic care va conduce România „cu mână de fier”. Această triadă nu operează doar la nivelul percepţiei, ci generează un proces de radicalizare informaţională. Expunerea pasivă la astfel de conţinuturi se transformă gradual în aderenţă emoţională, apoi în angajament activ, militantism digital şi, în final, mobilizare offline. România a văzut deja cum reţele de Telegram şi tiktok au devenit hub-uri de coordonare pentru activism algoritmic, campanii de comentarii şi proteste manipulate.
Mai grav, atacurile nu mai sunt doar verbale. Săptămâna trecută, indivizi instigaţi online au atacat brutal lucrători străini pe stradă, semnalând trecerea de la retorica digitală la violenţa fizică. Odată validat acest tip de comportament, ţinta va fi uşor extinsă: de la migranţi la „globalişti”, intelectuali, jurnalişti sau minorităţi, alimentând o atmosferă care aminteşte periculos de România anilor ’30, când violenţa ideologică devenise o normă în spaţiul public.
Această escaladare arată că metodele defensive nu mai sunt suficiente. Fact-checking-ul, reglementarea platformelor sau programele de alfabetizare media sunt necesare, dar rămân un joc de tip „whack-a-mole”: pentru fiecare fals demontat, apar alte zece. În lipsa unei strategii ofensive, iniţiativa rămâne în mâinile celor care manipulează. Statele democratice, inclusiv România, trebuie să înţeleagă că războiul hibrid nu poate fi câştigat doar prin reacţii întârziate şi fragmentare instituţională.
România are nevoie de un centru naţional de reacţie rapidă la războiul hibrid, care să combine expertiza în securitate cibernetică, comunicare strategică, intelligence şi societate civilă. Un astfel de hub ar avea sarcina nu doar să contracareze campaniile de dezinformare, ci şi să preia iniţiativa: să identifice din timp vulnerabilităţile, să expună public reţelele de influenţă şi să construiască naraţiuni pozitive, ancorate în realitate. Prevenirea radicalizării violente şi apărarea democraţiei nu se pot baza exclusiv pe reacţii defensive. Doar printr-o strategie ofensivă, capabilă să demonteze operaţiunile ostile înainte ca acestea să devină virale şi să creeze falii sociale, România va putea evita alunecarea într-o spirală a instabilităţii care ar face jocul adversarilor săi.
Miza este foarte ridicată. Dacă nu va fi oprită, triada dezinformării va continua să transforme societatea românească în comunităţi paralele, separate de realitate şi refractare la adevăr. Iar în momentul în care o masă critică de cetăţeni trăieşte într-o lume alternativă, nu mai vorbim doar despre fragilitatea instituţiilor, ci despre fragilitatea democraţiei însăşi. România nu îşi mai poate permite luxul de a aştepta. Este timpul să treacă de la defensivă la ofensivă şi să îşi construiască propriile instrumente de reacţie rapidă înainte ca realitatea alternativă să devină realitatea dominantă.
