Oameni extraordinari care au ţinut aprinsă "lumina" în România în cele mai întunecate vremuri: Doina Cornea, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Monica Lovinescu
Politologul Ioan Stanomir a declarat, în podcastul „Punctul pe ştiri” realizat de Magda Grădinaru, că în România au existat oameni extraordinari care au ţinut aprinsă „lumina” chiar şi în cele mai întunecate vremuri: Doina Cornea, Corneliu Coposu, Ion Raţiu şi Monica Lovinescu, ale căror acţiuni şi curaj au oferit speranţă şi repere morale pentru generaţiile care au urmat.
Jurnalistă: Dacă ar fi să daţi un titlu acestor 10 ani de după Colectiv, care ar fi?
Ioan Stanomir: Nu poţi să dai niciodată un titlu sub care să se afle o tragedie. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost literalmente înspăimântător. Nu există nimic mai înspăimântător decât moartea prin foc. Nu există nimic mai îngrozitor decât desfigurarea prin foc. Şi nu există nimic mai teribil decât dorinţa de a mai vedea pe cineva despre care ştii că nu se va mai întoarce niciodată.
Să lăsăm aceste sentimente să domine şi să încheiem cu aceste gânduri discuţia noastră. Pentru că peste toţi se află un Judecător. Iar acel judecător are o balanţă. Şi se mai spune că salvarea vine în special pentru cei care sunt chinuiţi, obidiţi şi înşelaţi în timpul vieţii. Şi eu sunt absolut sigur că undeva, într-o altă formă şi într-un alt fel, cei care au suferit atunci teribil au fost împăcaţi prin acţiunea acelui judecător suprem. Noi rămânem neîmpăcaţi, pentru că n-am putut face nimic ca să împiedicăm şi n-am putut face aproape nimic ca să-i salvăm. Dar ei, cei care nu mai sunt, cei morţi, sunt împăcaţi.
Neîmpăcaţi sunt doar cei care nu cred decât în nimicul de după moarte. Este forma radicală de nihilism. Cei care vor să o înţeleagă, e bine să-şi aducă aminte de Demonii lui Dostoievski – cei care privesc şi nu mai văd nimic dincolo de graniţa morţii. Cei care cred că moartea este sfârşitul, cred că totul este permis în viaţă fiind. Indiferent dacă suntem practicanţi sau nu într-o religie, respectul datorat morţii, celor care au fost, memoriei lor, este sacru.
O ţară care nu-i respectă pe cei căzuţi în circumstanţe tragice este o ţară dezonorată. Şi cred că, în aceste momente, în primul şi în primul rând, trebuie să ne gândim la cei care au murit, la cei care au suferit şi suferă şi la rudele celor care au rămas în urmă. Şi care vor trăi având în minte ziua în care, poate, au vorbit ultima dată la telefon cu cei dragi. Asta nu o pot înţelege nici domnul Grindeanu, nici domnul Ponta, nici domnul Iohannis, nici domnul Ciucă, nici domnul Ciolacu. Şi lista poate continua.
În schimb, noi trebuie să o înţelegem şi îi putem onora doar fiind decenţi, corecţi şi umani în conduita noastră.
Jurnalistă: Mă gândesc că domnii pe care i-aţi menţionat au vrut să se aşeze aproape toţi în primele rânduri la slujba de la Sfinţirea Catedralei Naţionale.
Ioan Stanomir: Cred că lucrurile trebuie distinse. Sfinţirea Catedralei Naţionale a dat naştere unui potop de comentarii în mediile online. Nu mă voi alătura eu, cu gândurile mele inepte şi modeste, marilor comentatori care îi luminează pe compatrioţii noştri. Ceea ce voi spune este altceva.
Oamenii îşi îndreaptă speranţa, cât mai există, nu spre ierarhii trecători, ci spre o divinitate care este eternă. Şi acea divinitate care este eternă este şi cea care ţine balanţa, iar acea balanţă, spre deosebire de balanţa noastră parlamentară, nu poate fi o balanţă trucată. Ea este balanţa judecăţii de apoi. Iar cei care îşi închipuie că pot trişa destinul crezând că nu mai există nimic se înşală. Cel puţin există memoria lor şi memoria crimelor şi abjecţiilor.
Asta este, de fapt, nu consolarea – forma noastră de rezistenţă. Pentru că, dacă ar fi fost altfel, am fi crezut că Hitler şi cei asemenea lui au învins. Dar nu au învins. Pentru ca aceia pe care i-au ars nu au ars, au trăit şi au alimentat puterea de a merge mai departe a celor care au fondat un stat extraordinar – statul Israel.
La fel şi în ţara noastră, cei care au murit nu au murit, ci au inspirat, chiar şi atunci când nu au fost pomeniţi, pe cei care au mers mai departe. Asta au făcut cei care au murit la Sighet sau la Râmnicu Sărat, necunoscuţi, neştiuţi. Asta a făcut Doina Cornea, asta a făcut Corneliu Coposu, asta a făcut Ion Raţiu, asta a făcut Monica Lovinescu. Asta au făcut extraordinarii oameni pe care noi i-am avut în mijlocul nostru.
Jurnalistă: Au prezervat pentru noi umanitatea, practic.
Ioan Stanomir: Au ţinut o lumină, cum ar fi spus I.D. Sîrbu – e ca o lampă care dă sens vieţii tale, străbătând în întuneric. Şi tu, când eşti copleşit în întuneric, te întorci şi vezi de departe, pe o cărare, paşii lor. Şi, luându-te după paşii lor, vei ajunge la lumină.
Alţii, nihiliştii, radicalii, cei care promovează cultura morţii, apucă o altă cărare şi se duc în acea nefiinţă despre care vorbesc. Ştiţi, când moare cineva, e acea formulă teribilă: s-a dus în nefiinţă. În nefiinţă te duci când oamenii nu-şi mai aduc aminte de tine.
Altfel, devii altceva – un altceva pe care aceşti nihilişti radicali nu-l pot înţelege. Pentru ca ei nu iubesc pe nimeni decât propriile lor idei, fie că sunt fasciste, fie că sunt comuniste. Noi, cei obişnuiţi, ştim să iubim. Măcar dacă ne-am iubit părinţii, şi tot ştim că există dragoste pe lumea asta.
