Netanyahu luptă pentru supravieţuire în alegerile israeliene de marţi

Premierul israelian Benjamin Netanyahu, vizat de un mandat de arestare emis de Curtea Penală Internaţională (CPI) pentru presupuse crime de război, intră în alegerile de marţi luptând pentru supravieţuirea sa politică. Fostul şef al armatei, Gadi Eisenkot, îi contestă însă credibilitatea în materie de securitate, în urma eşecurilor din 7 octombrie 2023, care au spulberat reputaţia construită de premier de-a lungul deceniilor.

Eşecurile în materie de securitate planează asupra ultimei etape a campaniei

Liderul Likud, în vârstă de 77 de ani, şi-a văzut distrusă reputaţia de politician care pune securitatea pe primul loc în urma atacului Hamas, Eisenkot valorificând furia publică provocată de deficienţele serviciilor de informaţii pentru a ajunge la egalitate cu Netanyahu în sondajele recente.

În campania electorală, Netanyahu a invocat susţinerea lui Donald Trump, a avertizat că puteri ostile urmăresc înfrângerea sa şi a alimentat temerile că adversarii săi ar permite apariţia unui stat palestinian, idee căreia i se opun majoritatea alegătorilor israelieni.

Campania sa a împânzit ţara cu afişe purtând un singur slogan: „Ori dreapta, ori Palestina”, informează YeniŞafak .

Dincolo de mitingurile electorale, premierul se confrunta cu un mandat de arestare emis de Curtea Penală Internaţională pentru presupuse crime de război în Gaza, cu un proces de corupţie care durează de ani de zile şi cu un conflict desfăşurat pe mai multe fronturi, aflat acum în al treilea an.

Netanyahu a încercat să folosească operaţiunile militare pe care le-a lansat împotriva Hamas în Gaza, a Hezbollah în Liban şi a susţinătorului lor iranian — vizat de două ori de atacuri israeliene — pentru a eclipsa eşecul în materie de securitate din octombrie.

Vineri, după ce atacatori palestinieni au rănit cinci israelieni în apropiere de Hebron, Netanyahu a ordonat instituirea unor restricţii de circulaţie în Cisiordania şi a promis că îi va „urmări pe teroriştii Hamas” pretutindeni, avertizând: „Nu aveţi unde să vă ascundeţi”.

De la rădăcini revizioniste la războaie regionale

Născut la Tel Aviv, la 21 octombrie 1949, Netanyahu a moştenit ideologia sionismului revizionist de la tatăl său, Benzion, care a fost colaborator al lui Zeev Jabotinsky şi a susţinut ideea unui „Israel Mare”, care să se întindă până la râul Iordan.

Premierul a contribuit la îngroparea procesului de pace israeliano-palestinian din anii 1990, se opune înfiinţării unui stat palestinian şi promovează anexarea unor părţi din Cisiordania ocupată, unde coloniile israeliene — considerate ilegale potrivit dreptului internaţional — continuă să se extindă.

În tinereţe, a servit într-o unitate de comando de elită şi a luptat în războiul arabo-israelian din 1973.

Tragedia care i-a marcat primii ani ai vieţii a avut loc atunci când fratele său mai mare, Yonatan, a fost ucis în timp ce conducea operaţiunea de salvare a ostaticilor de la Entebbe, în Uganda.

„Când am primit vestea că Yoni murise, am simţit că viaţa mea se sfârşise”, a scris ulterior Netanyahu.

Crescut parţial în Statele Unite şi educat la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT), el a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi purtători de cuvânt ai Israelului în străinătate, demonstrând o naturaleţe în apariţiile la televiziunile americane care rămâne una dintre trăsăturile sale distinctive.

Ales în Parlament în 1988, el a preluat conducerea Likud în 1993 şi a obţinut o victorie surprinzătoare în 1996, devenind, la 46 de ani, cel mai tânăr prim-ministru al Israelului.

A ocupat funcţia între 1996 şi 1999, a revenit la putere din 2009 până în 2021 şi a câştigat din nou conducerea ţării la sfârşitul anului 2022, formând o coaliţie care a adus la guvernare facţiuni extremiste, anterior excluse din structurile puterii.

Ani la rând, el a susţinut că securitatea Israelului se bazează pe o forţă militară covârşitoare, cultivându-şi în acelaşi timp reputaţia de lider prudent.

Opunându-se categoric existenţei unui stat palestinian, Netanyahu a considerat conducerea Hamas în Gaza — finanţată de Qatar — drept un mecanism de divizare a palestinienilor şi de slăbire a Autorităţii Palestiniene din Cisiordania, susţinută de capitalele europene.

Atacul din 7 octombrie a scos la iveală prăbuşirea acestei strategii.

Pe măsură ce războiul s-a extins, Netanyahu a început să prezinte conflictul drept o luptă între generaţii pentru remodelarea regiunii şi pentru înlăturarea influenţei regimului clerical iranian, afirmând în repetate rânduri că a „schimbat faţa Orientului Mijlociu”.

Criticii îl consideră „inapt” să mai conducă

Susţinătorii săi îi atribuie meritul de a fi răspuns celui mai întunecat moment al Israelului cu o hotărâre militară fără precedent şi de a fi confruntat direct Teheranul, lucru pe care predecesorii săi l-au evitat.

Criticii susţin, în schimb, că politicile sale au prins ţara în conflicte fără ieşire şi au transformat-o într-un stat izolat pe plan internaţional.

Eisenkot a declarat că Netanyahu „nu este apt să rămână în funcţie”.

„Răspândeşte ură, teamă şi îi prezintă pe rivalii săi drept duşmani ai Israelului”, a declarat Eisenkot pentru postul public de televiziune Kan.

Premierul păstrează un aliat puternic în persoana preşedintelui american Trump, pe care l-a numit „cel mai mare prieten pe care Israelul l-a avut vreodată” la Casa Albă.

Trump şi-a anunţat susţinerea cu zece zile înainte de vot, asigurându-i pe alegători că Netanyahu este „omul pe care îl vreau alături de mine”.

Sondajele indică faptul că liderul Likud are şanse reduse să obţină singur o majoritate guvernamentală, deşi, de-a lungul deceniilor, a contrazis în repetate rânduri previziunile privind sfârşitul carierei sale politice.

La Channel 14, un post privat care îl susţine necondiţionat, el a declarat recent că miza alegerilor priveşte „existenţa în continuare a statului evreu, iar pentru a o garanta trebuie să votaţi persoana care va duce treaba la bun sfârşit”.

Israelienii se prezintă marţi la urne, ultimele sondaje arătând că cei doi principali candidaţi se află la egalitate, fără ca vreunul să atingă pragul de 61 de mandate parlamentare necesare pentru formarea unui guvern fără parteneri suplimentari de coaliţie.