Memoria ca formă de justiţie - cine ne refuză dreptul la ea?

13 iunie, ano domini 2013. Zi aniversară. Ziua când se comemorează victimele Mineriadei. Luptătorii anti-comunişti. Zâmbesc amar. Nu am motive de zâmbit. Tocmai mi-am întrebat fiica dacă ştie ce se comemorează azi.

"E Înălţarea, google it dacă mai ai nedumeriri!"

Tineretul nu ştie mai nimic despre mineriade. Cum nu ştie mai nimic nici despre comunism. Televizorul tace, şcoala tace şi părinţii tac. Uită şi ei, îngropaţi de griji şi de treburi. Îşi amintesc doar o dată pe an.

Pe 13 iunie, comemorăm cea mai violentă reprimare a militanţilor anticomunişti din România. Ziua în care spiritul ce a însufleţit revoluţia română, lesne furată de FSN, a fost atacat cu "bâta şi lampaşul" în Piaţa Universităţii de mineri. Chemaţi de neocomunismul FSN-ului. Ziua când cei ce îşi voiau înapoi revoluţia şi ţara, transformaţi în duşmani ai naţiunii au fost literlamente tocaţi de mineri. Ziua unui război civil. Nu ştiu cum altfel se numeste când o categorie socială atacă alte categorii. La îndemnul preşedintelui statului de drept.

În acest context al vidului de memorie care pogoară peste România, Profesorul Stephane Courtois, unul din cei mai valoroşi cercetători ai istoriei comunismului şi manifestărilor genocidare ale acestuia ne-a răspuns la câteva întrebări legate de importanţa demersului memoriei pentru sănătatea mentală a unui popor.

Domnia sa este unul din principalii autori ai Cărţii Negre a comunismului, tradusă în 26 de limbi ale lumii cu un tiraj ce depăşeşte un milion de exemplare şi autorul a câtorva sute de studii dedicate acestei maladii sociale. Nu în ultimul rând Stephane Courtois este editorul ziarului « Le Communisme » înfiinţat în 1982.

Ne-am adresat Dlui Courtois, cu reverenţă pentru experiza dumnealui, la sfârşitul lunii aprilie, după ce Parlamentul României a respins iniţiativa înfiinţării unui muzeu al comunismului la Bucureşti. Am decis să publicăm răspunsul lui astăzi, 13 iunie, pentru a marca importanţa acestei zile în demersul de recuperare a memoriei colective. Avem datoria să nu uităm ravagiile făcute de comunism. Avem dreptul de a ne amiti cine ne-a mutilat.

Întrebare: Ce credeţi despre decizia Camerei Reprezentanţilor de a respinge cu o majoritate zdrobitoare propunerea de înfiinţare a unui muzeu al comunismului la Bucureşti?

Răspuns: Această decizie e foarte criticabilă în măsura în care ea este o frânare brutală a procesului de de-comunizare a României. O decomunizare despre care toată lumea ştie că a fost îndelung împiedicată de lovitura de stat a lui Ion Iliescu şi a pretinsului Comitet al Frontului de Salvare Naţională, care au confiscat revolta poporului român contra lui Ceauşescu şi a regimului comunist în favoarea unei fracţiuni a deţinătorilor puterii acestui regim - în special a Securităţii. Ea a fost apoi frânată de mineriadele care au vizat în mod cu totul special tineretul şi intelectualii, vârf de lance al criticii comunismului. A mai fost obstrucţionată şi de o parte a acestor deputaţi români care, prin comportamentul lor de golănesc, au dezonorat Parlamentul României în timpul discursului Preşedintelui Băsescu prezent la Uniunea Europeană. Este deci, absolut logic că aceiaşi deputaţi şi alţii, au refuzat crearea unui Muzeu al comunismului. O idee care se opune direct valorilor umaniste ale Uniunii Europene, şi mai precis Rezoluţiei Adunării parlamentare a Consiliului Europei care condamnă ”crimele regimurilor comuniste”.

Întrebare: De ce credeti că a fost respins proiectul? Ce clasă socială ar fi avut interesul ca un asemnea muzeu să nu existe?

Răspuns: Acest proiect a fost respins deoarece, conceput cu seriozitate şi profesionalism de istorici, nu putea fi decât critic la adresa comunismului şi a ideologiei comuniştilor, din cauza crimelor comise împotriva drepturilor omului şi a moralei. Un astfel de proiect risca deasemenea, să pună în discuţie bărbaţi şi femei care ocupă importante poziţii politice şi economice, amestecaţi în funcţionarea regimului comunist şi care au fost complici ai crimelor acestui regim.

Evident, foştii membri ai Partidului Comunist, ai camarilei cuplului Ceauşescu şi ai Securităţii, ar fi cei mai ameninţaţi.

"Cea mai mare victorie a comunismului - o victorie relevată dramatic abia după 1989 - a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism." Memorialul de la Sighet

Întrebare: Credeţi că un asemenea muzeu ar fi necesar în România? Şi dacă da, de ce?

Răspuns: Este clar că un astfel de muzeu ar fi indispensabil în România, cum există şi în alte ţări care au avut regim comunist. De exemplu, Casa terorii la Budapesta sau Muzeul comunismului din fosta închisoare Stasi la Berlin. Franţa are şi ea un foarte important muzeu despre Cel de-al Doilea Război Mondial, ocupaţia nazistă şi colaboraţionism, Memorialul de la Caen, după cum şi la Berlin şi la Varşovia, se află muzeele referitoare la Shoah.

Astfel de muzee, concepute şi realizate de istorici, permit unui public foarte larg, în special şcolarilor şi liceenilor, să cunoască şi să conştientizeze ceea ce au însemnat regimurile totalitare în Europa secolului al XX-lea, şi, în special regimul comunist. Şi nu serveşte la nimic ascunderea în negare şi ignorare. Faptele vor sfârşi totdeauna prin a fi cunoscute şi numele călăilor dezvăluite. În aşteptare, societatea civilă este aceea care e obligată să facă această muncă a istoriei şi a memoriei , care ar trebui decisă de către clasa politică şi preluată de stat. Este spre cinstea României că la Sighet se află un foarte frumos muzeu al comunismului, instalat în Memorialul victimelor comunismului şi care este vizitat tot mai mult de români şi străini. E destul de ciudat că Sighetul, un mic orăşel de provincie, departe de centru, dispune de acest minunat muzeu, iar capitala e incapabilă să aibă unul; acest contrast indică îndeajuns prăpastia care există între clasa politică şi societatea civilă. Aceasta însă, va avea până la urmă, ultimul cuvânt !

"Astfel de muzee, concepute şi realizate de către istorici, permit unui public foarte larg, în special şcolarilor şi liceenilor să cunoască şi să conştientizeze ceea ce au însemnat regimurile totalitare în Europa secolului al XX-lea, şi, în special regimul comunist. Şi nu serveşte la nimic ascunderea în negare şi ignorare." afirmă dl. Curtois.

Care muzee, ce muzee? Există Sighetul, unde chiar se comemorează mâine. Însă e departe. Câţi bucureşteni se duc? Şi cât de mediatizat a fost evenimentul. Google it, române! Am dubii mari că vei afla despre comemorare de la televizor!

Ni se refuză constant dreptul la memorie. Nu vom avea muzeu la Bucureşti.

Nu se vorbeşte despre comunism. Nu se vorbeşte despre Universitate, unica zona liberă de comunism unde spiritul revolutiei a mai fost omorât încă o dată, la ordinul unor politicieni.

Ce se comemorează azi? Îngroparea unui ideal. Ceva din spiritul nostru moare de fiecare dată când ni se refuză dreptul nostru de a trăi într-o ţară liberă de comunism. Şi dreptul nostru de a afla cine ne-a condamnat la el.

"Cea mai mare victorie a comunismului - o victorie relevată dramatic abia după 1989 - a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism." Asta scrie pe site-ul Memorialului de la Sighet.

Doamne, vino Doamne să vezi ce-a mai rămas din oameni! Doar uitare.. uitare care se pogoară peste noi.