Iran, de la plecarea lui Ahmadinejad la acordul de la Geneva
Iranul şi cele şase mari puteri (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Rusia, Franţa, China şi Germania) poartă constant discuţii la nivel de experţi în vederea implementării acordului nuclear încheiat luna trecută la Geneva, primul menit să reducă tensiunile cu Vestul din ultimul deceniu. Înţelegerea, pe o perioadă de şase luni şi ce are drept principal obiectiv obţinerea unui acord 'final', este percepută în mare parte drept un progres important în delicatul dosar nuclear iranian. Ea prevede o relaxare modestă a sancţiunilor internaţionale în schimbul suspendării de către Iran a celor mai controversate părţi ale programului său nuclear.
Acordul semnat la 24 noiembrie la Geneva stipulează în special oprirea de către Iran a activităţii de îmbogăţire a uraniului la mai mult de 5% timp de şase luni, suspendarea activităţilor la reactorul de apă grea de la Arak - care ar putea produce plutoniu necesar pentru fabricarea unei bombe nucleare - şi un acces mai mare al inspectorilor internaţionali la instalaţii sensibile.
Dar, cel mai probabil, acest acord nu ar fi fost posibil fără venirea la putere în acest an în republica islamică a preşedintelui moderat Hassan Rouhani în iunie, urmată de aşa-numita 'ofensivă de şarm' lansată de acesta şi denunţată cu tărie de premierul israelian Benjamin Netanyahu, care l-a denumit pe Rouhani 'lup în haine de oaie'. Rouhani, un tehnocrat experimentat cu un doctorat la Glasgow Caledonian University, l-a înlocuit pe populistul Mahmoud Ahmadinejad, a cărui realegere contestată din 2009 a fost însoţită de manifestaţii de protest reprimate violent. La fel de important este şi faptul că, cel puţin pentru moment, Rouhani şi-a asigurat sprijinul ayatollahului Khamenei, liderul suprem al teocraţiei iraniene, potrivit legii fundamentale.
Imediat după victoria sa surprinzătoare din primul tur, ţările occidentale şi-au formulat speranţa că noul preşedinte iranian va răspunde aşteptărilor comunităţii internaţionale privind soluţionarea problemei dosarului nuclear. În ceea ce-l priveşte, Rouhani, ales cu 50,68% din voturile exprimate, a salutat 'victoria moderaţilor împotriva extremismului'. 'Aceasta este victoria inteligenţei, a moderaţiei şi a progresului (...) împotriva extremismului'. Învingătorul a fost felicitat de ceilalţi candidaţi şi de fostul preşedinte Ahmadinejad, precum şi de ayatollahul Khamenei care a precizat că 'toată lumea trebuie să-l ajute pe noul preşedinte şi guvernul său'.
Cu toate acestea, s-ar putea spune şi că Hassan Rouhani este un preşedinte accidental. Anumiţi apropiaţi care îl cunosc suspectează că acesta a candidat la scrutinul din iunie mai degrabă pentru a-şi spori vizibilitatea şi capitalul politic şi nu neapărat pentru că era convins că va câştiga. Iar adevărul este că numai după ce mentorului şi aliatului său Akbar Hashemi Rafsanjani i-a fost interzis să se prezinte în cursa prezidenţială el a devenit un competitor serios. Opoziţia reformistă, hotărâtă să obţină preşedinţia ce i-a fost negată în 2009, s-a aliat cu Rafsanjani şi şi-a folosit toată 'greutatea' în spatele centristului Rouhani în ultimele zile ale campaniei electorale.
În prezent, Rouhani este protagonistul unui interesant act de echilibristică între încercările de a respecta şi îndeplini aşteptările sociale şi economice ale unei ţări cu 75 de milioane de locuitori şi de a satisface doleanţele actorilor internaţionali. Una dintre cele mai tulburătoare descoperiri în faţa cărora s-a găsit noul preşedinte după instalarea la Palatul Prezidenţial de la Teheran a fost aceea a unei vistierii aproape goale. După cum a recunoscut chiar Rouhani, deşi Iranul a obţinut venituri de circa 600 de miliarde de dolari din exporturile de petrol în ultimii opt ani economia se afla în pragul colapsului.
'Acest guvern a moştenit grave probleme economice (...) Dar suntem foarte încrezători în legătură cu economia ţării (...) acordul nuclear a creat o atmosferă pozitivă', a declarat Rouhani într-un interviu pentru Financial Times la sfârşitul lunii trecute, după semnarea acordului 'istoric' de la Geneva. Cu aceeaşi ocazie, el a ţinut însă să îşi exprime hotărârea şi fermitatea referitor la 'liniile roşii' ale Iranului în negocierile ce urmăresc atingerea unui soluţii permanente pentru programul nuclear al ţării sale. Astfel, solicitărilor venite din Israel şi din partea Congresului american cu privire la demontarea instalaţiilor nucleare iraniene au primit un răspuns scurt: 'Nu, în proporţie de 100%'. Echipa lui Rouhani prevede că Iranul va ieşi din recesiune în următorul an fiscal ce va începe în aprilie.
'Ceea ce s-a încheiat la Geneva nu a fost un acord istoric, ci o greşeală istorică', s-a revoltat premierul Benjamin Netanyahu imediat după convenirea acordului între Teheran şi cele şase mari puteri. O declaraţie ce a contrastat clar cu cea venită din partea liderului principalului aliat al statului evreu. Acest acord 'blochează calea cea mai evidentă' spre o bombă atomică iraniană şi, 'pentru prima dată în aproape un deceniu, am stopat avansurile programului nuclear iranian şi aspecte cruciale ale acestuia vor fi anulate', a afirmat preşedintele american Barack Obama. Dar reacţia locatarului de la Casa Albă nu ar trebui deloc să ne surprindă, dată fiind recenta 'detentă' iraniano-americană.
Nu mică a fost surpriza provocată de anunţul că preşedintele american Barack Obama l-a sunat pe omologul său iranian în septembrie, pe marginea Adunării Generale a Naţiunilor Unite, prima conversaţie de acest tip în cei 34 de ani de la instaurarea republicii islamice. Există însă o animozitate reciprocă între cele două părţi, la nivel de populaţie, ce va trebui surmontată, pentru ca apropierea să fie reală. La fel cum iranienii încă mai au vie în memoria colectivă lovitura de stat din 1953 prin care a fost adus şahul la putere, americanii nu au uitat niciodată criza ostaticilor de la ambasada americană de la Teheran din 1979. La fel de adevărat este şi că Iranul, care a pierdut războiul cu Irakul în 1989, a răsuflat cu siguranţă uşurat după invazia americană în această ţară şi înlăturarea lui Saddam Hussein.
În acelaşi interviu pentru FT, Rouhani a explicat, cu privire la relaţia dintre Teheran şi Washington, că 'probleme de 35 de ani nu pot fi rezolvate într-o perioadă scurtă de timp. La acest moment, trebuie să reducem tensiunile şi să creăm încredere reciprocă pas cu pas'. El a evitat o întrebare cu privire la posibilitatea de a-l invita pe Barack Obama la Teheran, dar nu a respins acest scenariu în mod direct. 'Am văzut că este o persoană foarte politicoasă şi cu un limbaj inteligent', a remarcat el, amintindu-şi de conversaţia telefonică cu Obama din septembrie.
De altfel, în cartea sa 'Următorul deceniu', politologul american George Friedman, preşedintele Stratfor, argumenta că pe termen lung Iranul şi Statele Unite ale Americii au interese congruente şi că o alianţă informală s-ar putea forma în cele din urmă. Momentan nu poate fi vorba de aşa ceva, dar, în definitiv, poate că această posibilitate nu ar trebui exclusă.
În regiune, de departe principalii opozanţi ai apropierii americano-iraniene par să fie Israelul şi Arabia Saudită. Israelienii susţin că un Iran dotat nuclear ar reprezenta o ameninţare existenţială pentru statul evreu. Şi, dacă ne amintim că fostul preşedinte iranian Mahmoud Ahmadinejad ameninţa cândva cu 'ştergerea Israelului de pe hartă', am putea spune că aceste temeri sunt fondate. Dar israelienii nu au puterea militară necesară pentru a gestiona această problemă singuri şi nici pârghiile necesare pentru a forţa mâna Americii în acest sens. Situaţia Arabiei Saudite este similară. Ea dispune de o industrie limitată când vine vorba de alimentarea forţei militare necesare pentru a-şi ţine sub control diviziunile interne şi rivalităţile regionale, inclusiv cea cu Iranul. Drept urmare, regatul saudit se bazează pe vânzările de armament americane pentru a-şi consolida controlul intern şi poziţia faţă de principalul său rival - republica islamică.
În fine, dacă această nouă deschidere a republicii islamice, venită fără îndoială şi ca urmare a impactului sancţiunilor economice, va fi urmată şi de acţiuni concrete din partea Teheranului - mai ales prin implementarea acordului de la Geneva -, menite să liniştească îngrijorările comunităţii internaţionale, există şanse reale pentru debutul soluţionării unuia dintre cele mai delicate dosare din regiunea Orientului Mijlociu. Acordul de la Geneva a produs un moment de speranţă rar şi a arătat că, atât în Iran, cât şi în afara acestuia, există mulţi actori interesaţi să-l menţină fericit pe Rouhani şi să-i răsplătească curajul, în ciuda reticenţelor iniţiale afişate de Franţa. Apropiaţii săi avertizează că o eventuală nouă rundă de sancţiuni a Congresului american, de exemplu, nu numai că i-ar distruge eforturile de restabilire a încrederii cu America, dar i-ar submina credibilitatea internă. Atractivitatea unui Iran prosper şi liber de arme nucleare, asociată fără îndoială cu un Orient Mijlociu mai stabil, este uriaşă, dar procesul atingerii acestui deziderat rămâne unul fragil.
