Influenţa europeană a lui Orban este depăşită doar de cea a lui Merkel

Premierul Ungariei, Viktor Orban.
Premierul Ungariei, Viktor Orban. (Adam Berry / Getty Images)

Atunci când o societate europeană alege un guvern care se foloseşte de puterea statului ca să controleze mass-media, să rescrie legea electorală în scopul de a-şi consolida poziţia, şi să reducă independenţa sistemului judiciar şi a băncii centrale, s-ar putea considera că a fost vorba de un ghinion. Atunci când acelaşi cabinet este votat pentru a doua oară, pare că avem un model care funcţionează, scrie Ivan Krastev, preşedintele Centrului pentru Strategii Liberale din Sofia, în paginile Financial Times.

'Am obţinut o victorie zdrobitoare, a cărei semnificaţie nu o putem încă înţelege pe deplin', a declarat Viktor Orban, în aplauzele susţinătorilor săi din Budapesta, la aflarea veştii despre noul mandat de prim-ministru. Partidul său, Fidesz, a câştigat 45% din voturi şi 133 din cele 199 de locuri din parlament la alegerile desfăşurate duminică în Ungaria.

În acest context, notează analistul bulgar, nu este o exagerare să spunem că, excepţie făcând Angela Merkel în Germania, Orban este liderul cel mai influent din Europa. Premierul ungar, argumentează Krastev, este admirat de către partidele radicale de pe continent, iar politicile sale copiate de către politicienii mainstream, chiar dacă aceştia îl critică. În plus, influenţa sa are toate şansele să crească într-o Europa Centrală unde cetăţenii sunt nemulţumiţi, iar politicienii sunt cinici şi disperaţi. 'Astăzi la Budapesta, mâine la Varşovia', este strigătul de luptă al opoziţiei de dreapta din Polonia.

Orban se bazează pe polarizarea politică şi pe retorica naţionalistă şi ignoră liniile roşii ale Bruxelles-ului, putând fi considerat în antiteză cu Angela Merkel, cunoscută pentru abordarea sa consensuală, pentru simpatiile ei liberale şi pentru entuziasmul ei pentru instituţiile UE.

Atacul premierului asupra băncilor (în cea mai mare parte cu capital străin) l-ar putea face cu uşurinţă un erou al Occupy Wall Street, în timp ce succesul înregistrat în ceea ce priveşte împingerea deficitului bugetar sub 3% are şansele de a câştiga simpatia Wall Street-ului. Pe de altă parte, deşi mulţi economişti se îndoiesc că programul de austeritate al guvernului va ajuta economia Ungariei pe termen lung, pentru moment, acesta a făcut minuni pentru credibilitatea fiscală a guvernului. Guvernul a reuşit să realizeze o faptă surprinzătoare: şi-a păstrat în acelaşi timp alegătorii şi pieţele într-o stare de relativă mulţumire.

Pentru Krastev, Orban îşi datorează succesul unei combinaţii de oportunism şi de bun simţ. Premierul întruchipează o serie de contradicţii: este în acelaşi timp un şoim fiscal, cât şi un intervenţionist keynesian; un critic ascuţit al UE, dar şi cel mai puternic bastion împotriva partidului de extremă-dreapta Jobbik, care ar împinge Ungaria în afara Uniunii dacă ar avea vreodată ocazia.

Criticii şi-ar dori să se spună că autoritarul Orban de azi este de nerecunoscut pentru tinerii liberali de la începutul anilor '90, dar în realitate, acesta nu s-a schimbat prea mult. Orban este un politician cu un talent veritabil în a capta spiritul momentului. Este nemilos, nesentimental - şi eficient.

Mai degrabă, argumentează Krasnev, vremurile sunt cele care s-au schimbat. Consensul liberal post-sovietic care a pus stăpânire în Europa Centrală după 1989 a dispărut, iar tranziţia a primit o lovitură morală atunci când elita bine conectată a fostei nomenclaturi s-a impus drept principala câştigătoare. Majoritatea locuitorilor unor ţări precum Ungaria, Bulgaria, România şi Croaţia consideră această perioadă un eşec şi doresc să plătească cineva preţul pentru vieţile distruse şi speranţele spulberate. Două treimi din unguri au fost de acord să îi confere lui Orban puteri extinse, în speranţa că acesta va remedia nedreptatea pe care au suferit-o din 1989.

Alunecarea Ungariei spre o majoritate intolerantă distruge iluzia că aderarea la UE este o garanţie a unei democraţii stabile. În mod paradoxal, aderarea i-a făcut pe alegătorii unguri mai puţin temători în a-şi exprima resentimentul în creştere faţă de investitorii străini, făcându-i să se apropie de curente politice extremiste.

Opţiunea alegătorilor din Ungaria infirmă, de asemenea, ideea că blocul comunitar îşi poate 'disciplina' membrii. Experienţa ne arată că presiunea externă funcţionează doar atunci când forţele liberale din politica internă sunt în poziţia de a profita de ea. Acesta a fost cazul Poloniei în 2007, atunci când alegătorii l-au ales pe moderatul Donald Tusk în faţa populistului Jaroslaw Kaczynski. Cu toate acestea, succesul Fidesz - ţinta criticilor repetate din partea Comisiei Europene şi Parlamentului European - ne arată că, în absenţa unui opoziţii credibile, intrarea în dispută cu Bruxelles-ul este o modalitate uşoară de a câştiga voturi.

Orban nu a fost singurul politician care a avut ce sărbători în Ungaria duminica trecută. Jobbik-ul lui Gabor Vona şi-a îmbunătăţit, de asemenea, performanţele electorale faţă de alegerile din 2010, câştigând unul din cinci voturi. Într-o democraţie, alegătorii sunt cei care contează. Cu toate acestea, experienţa Ungariei este un memento puternic că alegătorii nu au întotdeauna dreptate şi că aceia care aleg cel mai mic rău se pot trezi cu uşurinţă în situaţia de a fi nevoiţi să trăiască cu ambele rele.