Filmul oscarizat 'La Grande Belezza', omagiu pentru o Italie decadentă şi resemnată

Să nu stricăm sărbătoarea tricolorului italian: 'La Grande Bellezza', filmul lui Paolo Sorrentino, care a câştigat luni, 3 martie, Oscarul pentru cel mai bun film străin, este probabil mai bun decât celelalte patru lungmetraje care i-au făcut concurenţă la această categorie.

A mai fost nevoie doar de un pas - pe care mass-media şi politicienii italieni l-au făcut cu uşurinţă - pentru ca filmul să fie ridicat la rangul de capodoperă şi de vârf de lance al cinematografiei italiene. Faptul că, atunci când a fost lansat, în mai 2013, filmul nu a fost întâmpinat de cronici ditirambice, că publicul nu l-a clasat decât pe locul 19 în box-office nu contează: pentru moment, cel mai urgent este ca italienii să se bucure de 'victoria ţării', notează corespondentul publicaţiei francez Le Monde în Italia, Philippe Ridet.

Frumuseţea este la modă. Animatorii Festivalului de cântec de la Sanremo au făcut deja din ea - ad nauseum - laitmotivul intervenţiilor lor. 'Belezza' aici, 'belezza' dincolo, între două refrene care nu sunt mereu cea mai bună ilustrare a fenomenului. Potrivit lui Ridet, 'La Grande Belezza' a lui Sorrentino pare să fie promis aceleiaşi utilizări abuzive, fără ca nimeni să nu pară a dori să-şi dea seama că acest titlu este, în multe privinţe, un exemplu de antifrază ironică. Frumuseţea despre care este vorba în film este în mare parte dispărută, înghiţită de vulgaritate, renunţare şi blazarea personajelor.

Jep Gambardella, personajul principal al filmului - interpretat magistral de Toni Servillo - autorul unei singure cărţi, devenit jurnalist inactiv şi dezabuzat, întoarce spre Roma şi spre contemporanii săi o privire cinică şi pesimistă, relevată de o ironie muşcătoare şi mondenă. Între petreceri decadente şi dineuri luate pe terasa sa ce domină Colosseumul, el îşi consumă vitalitatea până în momentul în care zorii îl trimit la culcare. Prietenul său, Romano (Carlo Verdone), care nu găseşte la Roma succesul la care a visat ca autor dramatic, se întoarce să trăiască în satul său natal. Prin aceasta, Jep şi Romano sunt exemplarele unei ţări care nu mai crede prea mult în ea.

Contrasens sau patriotism pripit? Nimeni nu a dorit să-şi cedeze locul în 'carul învingătorului', mai ticsit decât linia 13 a metroului parizian, la orele 8 dimineaţa. Acesta este 'un moment de orgoliu italian', a trimis un tweet, în dimineaţa zilei de luni, noul premier italian Matteo Renzi, în timp ce ministrul italian al culturii, Dario Franceschini, şi-a exprimat dorinţa, între două vizite la ruinele din Pompeii, ca Oscarul să 'devină pentru Italia o injecţie de încredere în ea însăşi'. 'Atunci când ţara noastră crede în propriile sale talente şi creativitate, ea câştigă din nou', a mai spus Franceschini. La rândul său, primarul Romei, al cărui oraş a scăpat ca prin urechile acului de faliment, l-a invitat pe Sorrentino să 'serbeze evenimentul la Capitoliu'.

O victorie a Italiei? Da, însă a cărei Italii?, se întreabă jurnalistul francez pe blogul său din le Monde. 'Americanii îşi imaginează Italia exact aşa. Vestigii splendide, locuitori veleitari şi incoerenţi, tineri care îşi iau tălpăşiţa şi bătrâni care uită dansând', nota, luni, jurnalista italiană Raffaella Silipo în La Stampa. Marţi, Gianni Riotta, tot în La Stampa, evoca o recompensă care 'sună ca un avertisment'. 'Sorrentino semnează un film despre o Italie resemnată, care nu mai are credibilitate. Dacă vom continua aşa, vom ajunge nişte coate-goale eleganţi, întorşi spre trecut, fiind posibil să câştige şi alte Oscaruri, însă privaţi de un viitor demn', a scris Riotta.

Însă cei 6.000 de votanţi de la Hollywood sunt aşa cum sunt. Lor le place o Italie la înălţimea fantasmelor proprii, la fel ca membrii tuturor juriilor care au premiat filmul peste tot în lume, înainte ca acesta să triumfe la Los Angeles şi la fel ca semnatarul articolului, recunoaşte aceasta. Cu toţii am făcut o pasiune pentru marea frumuseţe a Romei, uneori foarte maltratată, şi această privire nostalgică şi amară îndreptată spre peninsula Italiei, îmbrăţişate de unii prin nostalgie - de cei care au ajuns deja acolo - iar de alţii consumate din dorinţă, de cei care încă nu au ajuns.

Cu toţii suntem loviţi de un acut 'sindrom Stendhal', la fel ca acel turist asiatic de la începutul filmului care cade secerat atunci când descoperă panorama Romei, eternului oraş, de pe colina Gianicolo, conchide Philippe Ridet.