Elveţia solicită CEDO rejudecarea unei cauze privind „dreptul la moarte”
Confederaţia Elveţiană a solicitat Curţii Europene a Drepturilor Omului re-judecarea, în apel, a cauzei Gross contra Elveţia, în care s-a decis ca restricţionarea accesului la medicamente letale reprezintă… o încălcare a drepturilor omului!
În ultimele decenii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a adoptat o abordare în continuă „evoluţie” a înţelesului articolelor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – la a căror corectă aplicare este chemată să vegheze. Noţiunea că această Convenţie este un „instrument viu” pare acum de necontestat. Numărul cazurilor cu „rezolvare” alarmantă pentru apărătorii valorilor tradiţionale creşte (vezi spre exemplu X contra Austria – dreptul la adopţie pentru cuplurile de homosexuali). Una din cele mai radicale decizii a fost cea din cazul Gross contra Elveţia (2012).
Aplicanta, doamna Gross, o femeie în vârstă din Elveţia, s-a plâns CEDO că nu îşi poate procura legal medicaţia necesară pentru a se sinucide. În Confederaţia Elveţiană, sinuciderea asistată este legală, dar doar pentru cazurile de boală terminală care cauzează suferinţă majoră; doamna Gross nu era bolnavă, ci doar „sătulă de viaţă”. La data procesului, exista deja suficientă jurisprudenţă a Curţii în cazuri similare (Haas c. Elveţia, 2011) care stabileau că nu există un „drept la moarte” (în acest caz, prin sinuciderea asistată); dimpotrivă, că există obligaţia pozitivă a statelor de a proteja viaţa (articolul 2 din Convenţie). Chiar şi ţinând cont de „abordarea evolutivă” despre care vorbeam, decizia Curţii – aceea că restricţionarea accesului la medicamente letale reprezintă o violare a Convenţiei – este uluitoare.
Avocatul Paul Coleman de la Alliance Defending Freedom, una din societăţile de jurişti creştini care apără valorile familiei şi ale vieţii în instanţele din SUA şi Europa, a declarat pentru CulturaVietii.ro:
„Pe lângă nerespectarea dreptului la viaţă, consfinţit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, decizia Curţii dispreţuieşte principiul subsidiarităţii şi precedentele stabilite de ea însăşi. Este de aceea imperativă răsturnarea acestei hotărâri. Guvernul are obligaţia de a proteja viaţa, nu de a facilita moartea. Exercitarea autonomiei personale nu trebuie să depăşească legislaţia naţională, al cărei rost este să-i protejeze pe cei slabi şi vulnerabili.”
Referindu-se la pericolul relaxării condiţiilor de acces la sinuciderea asistată, dl. Coleman a spus: „Este deja supărător că indivizi din Elveţia pot primi acces la substanţe letale prin intermediul medicilor, care se presupune că trebuie să ajute la păstrarea vieţii. Dacă această medicaţie letală va deveni accesibilă fără o prescripţie specială, aşa cum doamna Gross a solicitat în plângerea sa, va pune viaţa a mii de oameni într-un pericol extraordinar.” În continuare, Coleman face referire la situaţia din Olanda, unde numărul persoanelor eutanasiate creşte de la an la an, iar legislaţia este tot mai permisivă, ceea ce duce la o presiune socială foarte mare asupra vârstnicilor, chiar şi în lipsa unei boli terminale.
Interesant este că guvernul elveţian a înţeles implicaţiile grave ale rămânerii definitive a primei hotărâri a instanţei CEDO şi de aceea a făcut apel, solicitând rejudecarea la Marea Cameră (instanţa ultimă a Curţii). Rămâne de văzut dacă aplicaţia va fi acceptată. Vă vom ţine la curent.
Dl. Coleman a avut amabilitatea de a ne pune la dispoziţie documente utile pentru cei care doresc să afle mai multe despre cazul Gross c. Elveţia:
În România, sinuciderea asistată şi eutanasia (mai multe despre acestea şi distincţia dintre ele aici) sunt ilegale, iar Codul de deontologie medicală le consideră „incompatibile cu profesia de medic”. Sinuciderea lui Costică Ştefănescu, persoană publică foarte iubită, a născut multă emoţie şi, aşa cum se întâmplă de obicei în astfel de situaţii, pescuitorii în ape tulburi precum Alina Mungiu testează terenul opiniei publice pentru a induce, pe fondul simpatiei faţă de tragedia lui Ştefănescu, germenii viitoarelor schimbări legislative. Exemplul „ţărilor civilizate” precum Elveţia, Olanda sau Belgia ne poate învăţa destule – şi nu în sens bun.
Legiferarea procedurilor de sinucidere „demnă” este una din dimensiunile „culturii morţii” care face ravagii în societatea seculară. Într-adevăr, într-o lume fără Dumnezeu şi fără Hristos, suferinţa, fie ea cauzată de boală sau de naşterea şi creşterea unui copil cu handicap – ori chiar de naşterea şi creşterea unui copil sănătos, pur si simplu - nu are niciun înţeles şi rost şi trebuie evitată cu orice preţ…
