Delicatese turceşti

Când căutam informaţii despre Istanbul într-o cafenea Barnes and Noble, am auzit o voce dulce şi tânără care m-a întrebat: "Sunt din Istanbul. Pot să vă ajut?"

Vocea aparţinea lui Aylin Cig, o studentă la fizică de la Universitatea Columbia. Ea m-a sfătuit să nu stau în Oraşul Vechi.

"Acolo sunt doar turişti", a spus ea. "Staţi în Taksim, unde se întâmplă totul. Apoi puteţi vizita Oraşul Vechi, Moscheea Albastră, Topkapi, Hagia Sophia, în timpul zilei, şi puteţi petrece timpul cu turcii, în timpul serii."

Gândindu-mă că studenţii aflaţi departe de casă s-ar bucura de o masă bună, am invitat-o la o cină cu spaghete şi sos de carne, alături de celebra mea plăcintă cu mere, iar Aylin ne-a indicat ce itinerariu ar trebui să urmăm.

"Trebuie să zburaţi în Cappadocia. Nu mai există un alt loc ca acesta pe pământ. Este un paradis cu peisaje spectaculoase şi bizare, cu roci în formă de conuri sau şeminee, modelate în timp de vânt şi ploaie. Şi trebuie să mergeţi în locul meu preferat, Ulus Park, pentru a vedea frumosul meu oraş Istanbul."

"Cum vom ajunge acolo?" am întrebat-o eu.

"Sun-o pe mama şi vă va duce ea."

Cunoaşterea unei familii în Istanbul

Munevver Cig aştepta apelul nostru, iar a doua zi după ce am ajuns în Istanbul, ea a venit cu un frumos buchet de crini să se întâlnească cu soţul meu şi cu mine, la Vador Palace Hotel din Taksim şi să ne arate oraşul. Avea în jur de 50 de ani şi era inginer forestier, dar s-a retras din cauza unor probleme de sănătate. La sfârşit de săptămână ne-am întâlnit cu Shadam, soţul ei, tot inginer, care, cu ajutorul celor 25 de cuvinte pe care le ştia în limba engleză, a reuşit să transforme, reformuleze şi să facă tot ce era necesar pentru a avea o conversaţie cu noi.

Ei ne-au dus la Cafe Kanlica, pe partea asiatică a Bosforului, faimoasă pentru iaurtul de casă presărat cu cel mai bun zahăr pe care l-am gustat vreodată. Apoi ne-am dus înapoi în partea europeană a Bosforului, la Ortakoy, o zonă de lux la malul mării presărată cu vânzători de antichităţi şi restaurante, unde am ales un peşte local, asemănător cu bibanul, ce ne-a fost gătit perfect de angajaţii restaurantului.

Seara, rătăcind pe strada principală Istiklal Caddesi din Taksim, am ascultat muzică la clubul de jazz Gramophone. Soţul meu, un pianist, era convins că doar o formaţie americană de jazz ar putea cânta aşa, ar putea avea acel ritm. A fost surprins să-i găsească pe Mustafa la tobe, Mehmet la bas şi Tumer pe saxofon alto! El s-a prezentat şi în timpul pauzei lor a cântat "Toamna în New York". După primele câteva note, formaţia de jazz a renunţat la pauză şi a cântat alături de el.

Cappadocia

Sosind în Cappadocia, taximetristul nostru s-a oprit pe drum pentru a cumpăra o delicatesă specială, lahmacum, pâine de casă de dimensiunea unei pizza cu sos de carne şi plante aromatice proaspete deasupra, învelită în ziar. Fiica unuia dintre prietenii şoferului se căsătorea în acel week-end şi toată lumea din sat se oprea pentru un chef premergător nunţii. Taxi-ul s-a umplut de aromă. Când am spus asta, şoferul a tras pe dreapta, la marginea drumului, iar noi trei am devorat pâinea, privind spre o frumoasă vale. Povestea s-a răspândit cu repeziciune, toată lumea din oraş auzind despre americani şi lahmacum.

Esbelli Evi, o peşteră departe de casă, părea locul perfect pentru a locui în Cappadocia. Un tânăr întreprinzător a cumpărat un grup de peşteri (despre care legenda spune că au adăpostit oameni din epoca de piatră) şi, în fiecare an din cei şapte ani de proprietate, a renovat câte o peşteră. Esbelli Evi are acum şapte peşteri, plus o sală de muzică şi o bucătărie foarte mare, dotată cu un cuptor cu microunde şi cuţite electrice de pâine.

Peştera noastră a fost "peştera pentru luna de miere", deoarece avea un pat matrimonial. Era într-adevăr o peşteră, dar o peşteră din fotografiile prezentate în Architectural Digest, având o fereastră, pardoseli din lemn acoperite cu covoare de epocă din Urgup - oraşul unde ne-am cazat - un pat antic din fier forjat, lenjerie de pat frumos brodată manual şi o baie din marmură roz, cu o cabină de duş suficient de mare pentru o duzină de locuitori.

Un tur cu un ghid adevărat

Am angajat un ghid pentru două zile, Ahmet Koksal, un bărbat în vârstă de 50 de ani care preda limba engleză la universitate. Prima zi ne-a dus să vedem un peisaj science-fiction, cu biserici cu fresce bine-conservate şi oraşele subterane vechi de secole, cu trei şi patru nivele adâncime. Pe măsură ce urcam la al doilea nivel din peşteră, Ahmet ne-a arătat nişte crăpături în podea pe unde era turnată apă clocotită peste invadatori. A doua, el ne-a întrebat dacă nu am prefera să mergem la el acasă pentru a lua prânzul şi apoi la unele din locurile sale preferate, în loc să continuăm turul standard.

Am cumpărat condimente dintr-o piaţă în aer liber, ne-am târât în ​​peşteri unde el se juca când era copil, a vizitat-o pe mama sa, care a chemat toţi vecinii ca să ne cunoască, şi ne-am dus în casa lui, unde am lăsat pantofii în faţa uşii. Soţia sa, Aysel, şi mama acesteia au pregătit un prânz somptuos. Ea mi-a dat reţeta ei de familie pentru Ezo Gelin, supa de linte roşie cu rădăcină de ţelină, pe care o gătesc şi astăzi. După masa de prânz, Ahmet ne-a dus într-o cafenea într-un sat vecin. Era aproape ora 16:00, iar păstorii aduceau oile de la păşunat, acestea fiind urmate de o turmă de tauri, chiar pe strada principală unde noi serveam cafeaua.

Ahmet ne-a făcut cunoştinţă cu localnicii, care doreau să ştie totul despre noi. Proprietarul cafenelei a unit câteva mese şi ne-a servit cu baclava cu straturile înmuiate în miere şi fistic tocat deasupra. Toată lumea avea întrebări, Ahmet fiind interpretul. Ne-a plăcut mâncarea turcească? Cum trăiam în New York? Câţi bani câştigam? Avem maşină? Dar unul dintre bărbaţi, Omer Gunc, era dornic să ne spună povestea lui. El avea nouăzeci de ani, era ştirb şi purta un costum uzat din trei piese, cravată şi un fel de pălărie musulmană. El locuia într-o peşteră din apropiere. El şi soţia lui, care a murit cu doi ani înainte, au crescut doi fii şi au reuşit să-i trimită la universitate. Fiii lui trăiesc acum în oraş şi foarte rar veneau să îl viziteze. El a vrut să ştie: "Acelaşi lucru se întâmplă în America?"

Momentul când trebuie să întorc o favoare

Am primit recent un e-mail de la Istanbul. Munevver şi Shadam plănuiesc să o viziteze pe fiica lor Aylin la New York. M-au întrebat dacă ne-am putea întâlni duminică. Emoţionată, m-am întrebat, ce aş putea face pentru ei, dar să fie ceva memorabil. Aşa că m-am dus la Zabar's şi am cumpărat covrigi, somon şi cremă de brânză, peşte alb afumat şi hering în sos de smântână, o gustare new-yorkeză tipică pentru zilele de duminică.