Corupţie în palatele prezidenţiale europene
În lipsa unor sisteme politice perfecte, situaţia din Europa relevă că preşedinţii republicilor tind să fie protagoniştii, mai multor scandaluri de corupţie şi abuzuri de putere, decât monarhiile constituţionale. În materie de abuzuri de putere nu există forme de guvernare perfecte aşa cum contabilizează anual organizaţii, precum Transparency International. Potrivit clasificărilor incluse în 'Corruption Perceptions Index', cel puţin în Europa, cele mai bune note în materie de curăţenie politică - începând cu şefia statului - le primesc monarhiile constituţionale, notează luni ziarul ABC.
Potrivit rectorului universitar Pedro Gonzalez-Trevijano, în lupta împotriva corupţiei trebuie notată 'existenţa unui stat modern, bine vertebrat cu un sistem politic care să funcţioneze; respectarea Constituţiei şi legii de cetăţeni şi de puterile politice; judecători cu adevărat independenţi şi care să acţioneze ca ultimă garanţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; controale cu carcater eficient şi o clasă politică angajată; fără a uita de o societate civilă organizată şi nediletantă'.
Pentru Marie Chene, cercetător principal la Transparency International, există cel puţin trei caracteristici - prevalente mai ales la monarhiile din nordul Europei - care devin cheie la ora combaterii cu succes a corupţiei la cele mai înalte nivele ale vieţii politice: transparenţă bugetară (în stilul Suediei); coduri stricte de conduită pentru slujbaşii publici (ca în Danemarca); şi un sistem legal care să pedepsească corupţia în toate extensiile sale şi să fie aplicat de o justiţie eficientă şi independentă (ca în Norvegia, care în 1998, a pedepsit practicile corupte chiar şi în afara teritoriului naţional).
Totuşi, în opinia lui Gonzalez-Trevijano, lupta împotriva corupţiei este o chestiune complexă în care intervin factori - sociali, juridici, politici şi chiar economici - de natură foarte diferită. În Europa, dificultăţile etice republicane au ieşit la iveală în ultimele săptămâni în aşa numita axă franco-germană. În cazul Franţei, tradiţionala corupţie a fost readusă în atenţie de fostul preşedinte al republicii, Jacques Chirac. Pentru prima dată, de când mareşalul Philippe Pétain a primit în 1945 o pedeapsă cu moartea (comutată) pentru colaborarea sa cu naziştii, un şef de stat a fost condamnat de justiţia franceză.
Chirac a primit o sentinţă de doi ani de închisoare, cu suspendare, pentru deturnare de fonduri, abuz de încredere şi prevaricaţiune. Cazul, amânat de imunitatea prezidenţială de care s-a bucurat Jacques Chirac între 1995 şi 2007, datează din vremea când el a fost primar şi a creat peste 20 de posturi fictive de care a beneficiat clientela sa politică şi care a costat vistieria publică 1,5 milioane de euro. Este o condamnare percepută de mulţi în Franţa ca o victorie împotriva elitei politice. Aşa cum a subliniat Jérôme Karsenti, de la asociaţia anticorupţie Anticor, a fost 'lansat un mesaj puternic: politicienii nu pot face ceea ce vor când se află în slujba administraţiilor publice'.
În Republica Federală Germania, actualul preşedinte Christian Wulff încearcă să pozeze în victimă într-un caz care a stârnit o amplă polemică. Când a fost 'premier' al landului Saxonia Inferioară, în 2008, el a beneficiat de un împrumut ipotecar foarte avantajos de jumătate de milion de euro facilitat de soţia unui prieten constructor. Mai rele au fost însă tentativele sale de 'cover-up'. Ştiind că un articol despre această favoare suspectă avea să fie publicat, locatarul castelului Bellevue din Berlín a sunat la redacţia popularului ziar Bild ameninţând cu 'un război'.
Cel puţin jumătate dintre germani cred că Wulff ar trebui să demisioneze din funcţie şi să fie un exemplu de moralitate. Dar preşedintele este de părere că nu a încălcat nicio lege, ignorând criticile chiar şi propriului partid CDU. Între timp, cancelarul Merkel, care nu vrea să fie distrasă de la criza datoriei suverane, consideră suficiente explicaţiile oferite. Până la urmă, electoratul german nu votează direct preşedintele. Decizia aparţine adunării federale, formată din 1.200 de alegători, jumătate proveniţi din Camera inferioară - Bundestag - iar jumătate numiţi de landuri. Cu particularitatea că este extrem de dificilă o schimbare a preşedintelui dacă titularul refuză să demisioneze.
