Cine l-a inspirat pe Putin să invadeze Ucraina? Numele principalului mentor, legat de "premierul" AUR

Pentru a înţelege războiul din Ucraina, ne putem întoarce la oamenii care au contribuit probabil la construirea viziunii geopolitice a preşedintelui rus. Unul dintre aceştia este, potrivit unui amplu editorial publicat de Al Jazeera, nimeni altul decât faimosul ideolog al lui Putin, Alexandr Dughin. Despre el presa română a scris că are conexiuni cu România şi cu politicieni români precum Călin Georgescu, cel pe care AUR îl propunea drept premier, şi cu Adrian Năstase, ex-liderul PSD trecut prin închisorile patriei. De altfel, Geogescu admitea public că îl cunoaşte pe Dughin pe care îl descria drept un tip "foarte bine structurat intelectual" şi că s-a întâlnit cu el. Georgescu, pe care George Simon îl prezenta nu demult drept preşedintele de onoarea al partidului este cel ce spunea că şansa României este înţelepciunea rusească.

Potrivit Al Jazeera, la fel cum mulţi oameni de ştiinţă şi instituţii avertizau că o nouă pandemie era iminentă cu ani înainte de COVID-19, mulţi politologi şi jurnalişti, de la John Mearsheimer la Pepe Escobar, au avertizat de mult timp că, dacă NATO continuă să se extindă spre graniţele Rusiei, o confruntare mortală în Ucraina este un scenariu posibil.

Dacă lumea ar fi luat în serios aceste avertismente, consecinţele îngrozitoare ale ambelor evenimente ar fi putut, poate, să fie limitate. Dar, după mai bine de o lună de la începerea conflictului, pare contraproductiv să vorbim despre ceea ce ar fi putut fi sau să discutăm despre originile sau motivaţiile din spatele războiului. Cu toate acestea, este vital să înţelegem de ce am ajuns aici, deoarece înţelegerea acestui lucru ar putea fi cheia rezolvării problemei. Aşadar, cine ne-ar putea ajuta să înţelegem? - se întreabă autorii articolului publicat de Al Jazeera, respectiv Santiago Zabala, profesor de filozofie la Universitatea Pompeu Fabra şi Claudio Gallo, fost corespondent La Stampa.

Potrivit celor doi, motivaţiile pe termen mai lung ale lui Putin pentru invadarea Ucrainei sunt mult relevante pentru a înţelege ceea ce face el, decât actele şi evenimentele care l-au determinat în cele din urmă să dea ordinul pentru aşa-zisa "operaţiune militară specială".

În timp ce eforturile continue ale NATO de a încercui Rusia, în ciuda numeroaselor avertismente din partea Kremlinului, par a fi declanşatorul imediat care l-a determinat pe Putin să invadeze, în spatele acestei invazii au existat, de asemenea, motivaţii filosofice şi ideologice mai profunde - motivaţii pe care doar anumiţi gânditori ruşi ne pot ajuta să le înţelegem. Desigur, după ce am văzut devastarea pe care invazia a adus-o asupra poporului ucrainean, niciuna dintre aceste motivaţii nu poate justifica acţiunile lui Putin - dar ele ne pot ajuta să înţelegem numeroasele dimensiuni ale luptei geopolitice globale dintre Rusia şi Occident şi ne pot ajuta să găsim reţete pentru rezolvarea acesteia.

Vladislav Surkov, sau "Rasputin al lui Putin", aşa cum l-a numit odată jurnalistul britanic de origine sovietică Peter Pomerantsev într-un articol pentru London Review of Books, este gânditorul cel mai des citat ca fiind creierul ideologic din spatele politicii lui Putin şi, prin urmare, al invaziei din Ucraina. Consilier pe termen lung al Kremlinului, Surkov a fost principalul ideolog din spatele doctrinei "democraţiei suverane" ruseşti care a ghidat Kremlinul cel puţin din 2006.

O marcă autoritară a unui liberalism moderat care oferă statului un mare control asupra economiei, democraţia suverană a lui Surkov se prezintă ca o alternativă la liberalismul occidental decadent. Un susţinător convins al naraţiunii "nu există Ucraina", Surkov este mai degrabă un organizator de consens politic decât un filozof, dar este, fără îndoială, o persoană care a jucat un rol principal în dezvoltarea cadrului ideologic şi filozofic care a pregătit terenul pentru invazia lui Putin.

Cu toate acestea, în ochii multor critici ai lui Putin, ideile lui Ivan Ilyin, şi nu ale lui Surkov, sunt cele care ghidează ambiţiile geopolitice ale Kremlinului şi care au deschis calea pentru invazie. Filozoful, care a murit în exil în Elveţia în 1954, a fost principalul ideolog al Mişcării albe anticomuniste ruseşti, ai cărei adepţi au emigrat din Rusia în urma revoluţiei bolşevice. Ilyin s-a opus bolşevismului şi a pledat pentru o formă de autoritarism creştin asemănătoare cu cea a regimului lui Francisco Franco din Spania. Devenind ecoul renumitului romancier rus Fiodor Dostoievski, Ilyin credea că Rusia avea datoria de a-şi păstra autocraţia tradiţională şi de a rezista liberalismului occidental.

De-a lungul anilor, Putin şi-a arătat admiraţia pentru Ilyin în mai multe moduri. În 2004, el a facilitat repatrierea postumă a filosofului, ordonând ca rămăşiţele sale să fie mutate din Elveţia la Mănăstirea Donskoy din Moscova. În 2014, el le-a recomandat guvernatorilor săi regionali să citească cartea lui Ilyin, Partea noastră, alături de Justificarea binelui de Vladimir Soloviov şi Filosofia inegalităţii de Nicolai Berdiaev. Ceea ce i-a legat pe aceşti trei autori, care aveau cu toţii viziuni foarte diferite asupra viitorului Rusiei, a fost adeziunea lor la "Ideea Rusă" - un set de concepte care clamează unicitatea istorică, vocaţia specială şi scopul global al poporului rus şi, prin extensie, al statului rus. Iar acest lucru nu este o coincidenţă - dacă citiţi discursurile pe care Putin le-a ţinut de-a lungul anilor şi care au inclus citate din Ilyin, veţi vedea că interesul preşedintelui rus pentru filosof a fost întotdeauna legat de "Ideea Rusă".

Deşi este clar că atât Surkov, cât şi Ilyin l-au influenţat pe Putin în diferite moduri de-a lungul anilor, niciunul dintre gânditori nu poate fi creditat ca fiind singurul care a construit bazele ideologice ale poziţiei şi ambiţiilor geopolitice actuale ale Kremlinului.

Aşadar, există o figură care, în gândirea lor, să îmbine viziunea ideologică autoritară a lui Putin cu o filozofie care plasează Rusia în centrul scenei istorice şi care poate fi văzută ca arhitectul unei viziuni mondiale care a necesitat invazia Ucrainei pentru a se materializa?

Cu siguranţă există, iar numele său este Alexandr Dughin.

Dughin, care s-a născut la Moscova în 1962, nu este doar un filosof, analist politic şi strateg, ci şi unul dintre organizatorii principali ai Frontului Naţional Bolşevic ultranaţionalist şi ai Partidului Eurasia. Aceste organizaţii politice combină neopăgânismul, nativismul slav şi tradiţiile ortodoxe răsăritene în cadrul "celei de-a patra teorii politice" a lui Dughin, care integrează elemente ale democraţiei liberale, marxismului şi fascismului într-o nouă ideologie menită să contracareze liberalismul şi negarea individualistă a misticismului şi a tradiţiilor de către acesta. "Suntem cu toţii", a scris el odată, "împotriva postmodernităţii liberale".

Cea de-a patra teorie politică a lui Dughin şi cartea cu acelaşi nume pe care a publicat-o în 2009 au inspirat multe persoane din extrema dreaptă populistă europeană contemporană, de la Marine Le Pen în Franţa la Matteo Salvini în Italia, şi, fără îndoială, l-au inspirat pe Putin. Cu toate acestea, lucrarea lui Dughin care l-a inspirat cel mai mult pe preşedintele rus şi care i-a ghidat, probabil, decizia de a invada Ucraina a fost cartea sa anterioară, Foundations of Geopolitics.

La scurt timp după ce a fost publicată în 1997, cartea, care descria modul în care Rusia se putea reafirma pe scena internaţională după prăbuşirea Uniunii Sovietice, a devenit lectură obligatorie în universităţile militare ruseşti.

În carte, Dughin susţine că, pentru a reveni la puterea sa de odinioară, Rusia trebuie să se asigure că "atlantismul" - liberalismul, pieţele libere şi democraţia care reprezintă America de Nord şi Europa de Vest - îşi pierde influenţa asupra "Eurasiei" - teritoriile guvernate cândva de Uniunea Sovietică, care trebuie să reprezinte ierarhia, tradiţia şi o structură juridică strictă.

Ceea ce este cel mai intrigant este poate modul în care Dughin sugerează că Rusia ar trebui să împingă atlantismul în afara Eurasiei şi să-şi recâştige influenţa globală. El susţine că, pentru a atinge acest obiectiv, Rusia trebuie să "destabilizeze procesele politice interne din SUA", să încurajeze ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană şi să înceapă anexarea Ucrainei.

Este imposibil de stabilit dacă teoriile lui Dughin l-au inspirat literalmente pe Putin să intervină - dacă a intervenit - în alegerile prezidenţiale din SUA şi în referendumul pentru Brexit din 2016 sau dacă l-au încurajat să invadeze Ucraina în februarie. Cu toate acestea, este greu de negat că acţiunile statului rus din ultimii ani au fost în concordanţă cu filosofia, ideologia şi viziunea geopolitică a lui Dughin pentru construirea unei Mari Rusii.

Este uimitor cât de asemănătoare este viziunea lui Dughin - şi poate a lui Putin - despre o lume divizată spaţial între culturi diferite cu cea descrisă de Samuel Huntington în Ciocnirea civilizaţiilor (1996). Diferenţa constă în faptul că cercetătorul american în ştiinţe sociale a pariat pe faptul că civilizaţia islamică va deveni principalul contestatar al Occidentului. Dughin, însă, mizează pe o nouă ordine mondială în care Rusia este cea care contracarează civilizaţia occidentală ca principală putere eurasiatică.

În timp ce expansiunea NATO a jucat cu siguranţă un rol în provocarea Moscovei de a se lansa într-o invazie totală în Ucraina, este probabil că filosofii menţionaţi mai sus au fost cei care au pus Kremlinul pe o cale care contravine predicţiilor făcute de Francis Fukuyama în The End of History (1992).

Vom vedea în lunile următoare ce va ieşi din viziunea periculoasă a filosofilor lui Putin. Cu toate acestea, o soluţie paşnică la conflictul dintre Occident şi Rusia devine din ce în ce mai evazivă pe zi ce trece, pe măsură ce conflictul din Ucraina radicalizează şi mai mult ambele părţi. Într-adevăr, există puţine indicii că vreuna dintre părţi este dispusă să intre în negocieri de bună credinţă.