China înfruntă un eşec economic inevitabil
Economia Chinei a experimentat o încetinire recentă nesurprinzătoare pentru economiştii care au ţinut la vedere problemele fundamentale ale politicilor macroeconomice chineze. Reforma economică a Chinei de la sfârşitul anilor 1970 a înfiinţat un sistem într-o aşa manieră încât eşecul era inevitabil.
Cele două politici aflate în centrul modelului economic chinez s-au bazat foarte mult pe investiţii şi exporturi, susţinute de rate ale dobânzii scăzute artificial.
Investiţiile ridicate ale regimului chinez şi ale investitorilor străini în infrastructură şi capacitatea de producţie a fost stimulent major pentru creşterea PIB-ului chinez.
Porţiunea din investiţii ca parte a PIB-ului a crescut de la 35,1% în 2000 la 48,4% în 2011. În contrast, investiţiile din alte ţări s-au redus în general la un nivel cuprins între 15 şi 29%. Simplu spus, în alte ţări, oamenii îndeosebi cumpără şi vând lucruri. În China, guvernul îndeosebi construieşte lucruri.
Investiţiile masive din China au fost stimulate parţial de ratele dobânzii reduse artificial. După justificarea inflaţiei, aceste rate au fost zero sau negative. Cu alte cuvinte, bani gratuiţi.
Acei bani, furnizaţi de către băncile de stat, au fost folosiţi în infrastructură, imobiliare şi alte proiecte industriale importante. Dar există un număr limitat de poduri, căi ferate sau bobine de cupru ce pot fi folosite productiv.
Sectorul oţelului poate produce 900 milioane de tone metrice de oţel pe an, depăşind cererea cu aproximativ 160 milioane de tone metrice. Capacitatea a fost mărită cu 50%, sau 300 milioane de tone metrice, din 2008. Ca urmare a unei supracapacităţi, o treime din companiile din industria oţelului au pierdut bani în primele şapte luni ale anului 2012.
Acest lucru, totuşi, nu înseamnă că producţia a fost suspendată. Producţia de oţel reprezintă 8% din PIB, şi un eşec în această producţie ar afecta puternic economia. Astfel, oţelăriile încă funcţionează la o capacitate de 95%, producând bunuri pe care nimeni nu le cumpără.
Sectorul solar al Chinei are probabil cea mai proastă supracapacitate. Ca urmare a stimulentelor distorsionate, producţia de panouri solare funcţionează la o rată de 20 de ori mai mare decât cererea totală naţională, şi de două ori decât cererea globală, conform unor estimări.
Supracapacitatea afectează alte sectoare, incluzând industria de prelucrare, mineritul, sectorul de aluminiu, minereurile de fier, cimentul şi altele. Creşteri suplimentare în aceste zone ar distruge pur si simplu bogăţiile naturale. Resursele sunt consumate pentru investiţii care au mici utilizări productive şi nu vor generale fluxuri băneşti semnificative.
Ratele extrem de scăzute la dobânzi au făcut ca toate acestea să fie posibile. Companiile de stat, care au nevoie de o mulţime de bani, pot împrumuta cât doresc la costuri reduse. Cei care îşi economisesc banii – familii şi muncitori – de fapt subvenţionează aceste operaţiuni prin depozitele lor bancare, deoarece ei au la dispoziţie puţine alte locuri unde să îşi depoziteze banii.
Un astfel de loc îl reprezintă piaţa imobiliarelor. Pentru majoritatea oamenilor, investiţiile în imobiliare reprezintă singurul lor unde pot obţine o rată decentă de recuperare pentru banii lor, depăşind inflaţia preţurilor de consum.
Investiţiile în imobiliare au reprezentat 13% din PIB-ul Chinei în 2011, în timp ce veniturile din vânzările de teren reprezintă 30 până 50% din veniturile guvernelor locale.
De asemenea, statul chinez a creat oraşe fantomă, precum Ordos în Mongolia Interioară, numit şi “Oraşul Gol al Chinei”, după ce reporterii Al-Jazeera au prezentat complexele de cumpărături vaste şi goale şi zeci de locuinţe nelocuite.
Ţinând cont de numărul de spaţii goale semnificativ de mare în unele locuri şi preţurile care deseori sunt dereglate de puterea de cheltuială a chinezului de rând, sectorul locuinţelor întâmpină probleme şi mulţi dezvoltatori îşi închid activitatea. Un declin pe piaţa locuinţelor va genera şomaj şi va afecta alte sectoare economice care atârnă de piaţa imobiliarelor.
Ratele scăzute la dobânzi, costul ridicat de viaţă pentru oamenii de rând şi controlarea resurselor de către industrii apropiate statului, înseamnă că gospodăriile medii chineze au o putere mică de cheltuială.
Astfel, din 1990 până în 2011, partea de consum din PIB-ul chinei a scăzut de la 47 la 34%. În SUA consumul reprezintă aproximativ 70% din PIB.
Modelul economic pe care s-a bazat China atât de mult timp nu mai funcţionează. Investiţiile suplimentare nu aduc rezultate semnificative şi în multe cazuri contribuie la distrugerea bogăţiilor naturale.
Singura cale înainte este o creştere a consumului ca parte a PIB. Acest lucru, totuşi, va necesita inversarea distorsiunilor din sistemul economic construit în jurul familiilor şi facţiunilor din cadrul Partidului Comunist, care beneficiază puternic de pe urma aranjamentelor curent.
În absenţa unei reforme semnificative, adică o transformare fundamentală a modelului chinez de creştere economică, sistemul va exploda în interior.
Unele informaţii oferite de Pingping Yu.
Tianlun Jian, Ph.D, scrie în mod regulat despre economia chineză şi oferă ziarului The Epoch Times sfaturi şi informaţii despre economie. Blogul său este Chineseeconomictrend.blogspot.com
